Marina plecase la ai ei pentru Revelion

Dar Marina nu a mai spus nimic. Doar și-a terminat treaba în liniște, cu o expresie calmă și periculos de hotărâtă, pe care Victor nu i-o mai văzuse niciodată. În seara aceea, după ce copilul adormise, ea și-a făcut bagajele. Nu multe lucruri — doar strictul necesar și câteva haine groase pentru Costel, că la părinții ei iarna era serioasă.

Dimineața, Victor s-a trezit și a găsit geamantanul la ușă.

A râs scurt.

— Gata? Ai terminat teatrul?

Marina și-a pus haina pe ea, și-a legat eșarfa și a privit scurt spre el.

— Nu e teatru. E viața mea. Și vreau în sfârșit s-o trăiesc cum simt eu.

Victor s-a apropiat, mai mult încurcat decât furios.

— Marina, hai… Gândește-te. Mama o să creadă… Lenuța o să zică…

— Nu mă interesează ce crede nimeni. De ani de zile mă consum, mă dau peste cap, mă las pe mine doar ca să nu supăr pe cineva. Gata. Plecăm.

Costel, încă somnoros, a apărut în hol cu căciula în mână.

— Mami, mergem la bunicul pe gheață?

Marina i-a zâmbit.

— Da, puiule. Mergem.

Au ieșit pe ușă, iar Victor a rămas în urmă, cu respirația grea și cu telefonul în mână, gata să sune pe toată lumea să se plângă. Dar, pentru prima dată, nimeni nu s-a întors să-l asculte.

Drumul până în satul Marinei a fost liniștit. Afară ningea mărunt, iar copilul se bucura ca la loterie. Când au ajuns, tatăl ei îi aștepta la poartă, îmbrăcat gros, cu obrajii roșii de frig. În curte, patinoarul improvizat strălucea sub lumina felinarelor.

— Hai, Costele, să vezi ce-am pregătit pentru tine! a strigat bătrânul.

Copilul a fugit râzând, iar Marina l-a urmărit cu un nod în gât. Mama ei a ieșit și i-a cuprins obrajii cu palmele calde.

— Mamă, ce-ai pățit? Pari obosită.

Marina a închis ochii o secundă.

— M-am săturat, mamă. M-am săturat să fiu doar eu cea care muncește la sărbători, în timp ce alții stau cu mâinile în sân. M-am săturat să mă simt în plus în propria viață.

Mama ei a oftat și a strâns-o în brațe.

— Atunci ai făcut bine că ai venit acasă. Aici ești om, nu slugă.

Pe seară, când copilul se dădea pe gheață și râsetele lui umpleau curtea, telefonul Marinei a început să sune. Victor. A apăsat „ocupat”. A sunat din nou. A închis. A insistat iar.

În cele din urmă, i-a trimis un mesaj scurt:

„Marina, te rog. Hai acasă. Toată lumea e supărată. Mama plânge. Ce să le spun?”

Marina a privit îndelung ecranul. A simțit un fior de vină, dar s-a stins repede. A scris:

„Spune-le adevărul: anul ăsta gătiți singuri.”

Apoi a închis telefonul și l-a pus într-un sertar.

Pentru prima dată după mulți ani, Marina a simțit liniște. O liniște adevărată, curată, fără reproșuri, fără priviri care judecă. Doar zăpadă, râsete de copil și mirosul de cozonac de la mama ei.

A doua zi, Victor a apărut la poartă. Nu fusese invitat, dar venise, tremurând de frig și emoție.

— Marina… putem vorbi?

Ea a ieșit afară, cu haina strânsă bine pe ea.

— Ce vrei, Victor?

El a căutat cuvintele mult prea mult timp, ceea ce nu-i stătea în fire.

— Îmi pare rău. N-am văzut… N-am vrut… Doar că… așa a fost mereu.

— Da, așa a fost. Pentru că eu am tăcut. Și m-am lăsat călcată în picioare. Dar nu mai pot.

Victor a înghițit greu.

— Pot să vin cu voi? Să ajut? Să… fac și eu ceva?

Marina l-a privit lung. În ochii lui era teamă adevărată. Nu panică, nu mândrie rănită. Teamă că o va pierde.

După câteva secunde, a spus:

— Poți să încerci. Dar nu mai trăiesc în locul altora. Și nici nu mai gătesc singură pentru jumătate de lume.

Victor a dat din cap încet.

— Jur că o să fie altfel.

Marina nu știa dacă să-l creadă, dar pentru prima dată nu mai simțea obligația de a-l proteja de consecințele propriilor lui fapte. L-a lăsat să intre, fără promisiuni, fără asigurări.

În seara aia, au stat toți trei la masa din bucătăria părinților ei. Simplu. Fără pretenții. Fără presiune. Iar Marina, privind la băieții ei, mari și mici, a înțeles un lucru care i-a schimbat viața:

Nu trebuie să faci pe nimeni fericit dacă tu ești nefericită.

Revelionul a venit cu lumină, zăpadă și o liniște pe care nu o mai trăise de ani întregi. Și, pentru prima dată, Marina nu s-a simțit nici servitoare, nici vinovată, nici datoare cuiva.

S-a simțit… acasă.