Trei ani de căsnicie… și în fiecare noapte, soțul meu pleca în camera mamei lui.

Am înghețat în fața ușii. Parcă pământul mi se mișca sub picioare. Nu știam dacă să intru, să țip sau să fug. În câteva secunde, tot ceea ce crezusem despre căsnicia mea s-a prăbușit.

Am făcut un pas înapoi și m-am sprijinit de perete. Simțeam că îmi arde fața, dar mâinile îmi erau reci ca gheața. În minte îmi tot răsuna vocea ei – blândă, dar plină de o apropiere care nu avea ce căuta între o mamă și un fiu.

Am așteptat. Cinci minute. Zece. Poate mai mult. Când ușa s-a deschis, am fugit în dormitorul nostru, m-am aruncat în pat și m-am prefăcut că dorm. El s-a întors, s-a băgat lângă mine și a oftat, ca și cum n-ar fi fost nimic.

Dimineața, l-am privit altfel. Nu mai vedeam bărbatul de care mă îndrăgostisem, ci un străin. Un om care ascundea ceva întunecat.

În zilele următoare am tăcut. L-am lăsat să creadă că nu știu nimic. Dar în sufletul meu, ceva s-a rupt. Mă simțeam murdară doar trăind sub același acoperiș. Mama lui mă privea cu ochii blânzi, de parcă nu se întâmplase nimic. Și tocmai asta mă speria cel mai tare.

Într-o seară, când el era la serviciu, am intrat în camera ei. Mirosul era dulceag, greu, amestecat cu parfum de levănțică și ceva… altceva. Pe noptieră, două pahare și o sticlă de vin pe jumătate goală. Pe pernă, un nasture de la cămașa lui.

Am ieșit de acolo tremurând. Nu mai aveam nicio îndoială. Dar nu am plâns. Nu atunci. În schimb, am început să adun acte, haine, economiile mele. Am făcut totul în tăcere.

Trei zile mai târziu, am pus cheia pe masă și am plecat. Fără scandal, fără explicații. Doar cu un bilet: „Ceea ce faceți e un păcat, iar eu nu mai pot trăi printre păcate.”

M-am mutat la sora mea, într-un apartament mic, dar curat, unde mirosea a cafea proaspătă și libertate. Primele săptămâni au fost grele. Aveam coșmaruri, mă trezeam noaptea cu lacrimi pe obraz. Dar încet, am început să respir din nou.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la el. Spunea că mama lui murise și că voia să ne vedem. Am citit rândurile acelea și am simțit o liniște ciudată. Nu ură, nu dor, doar… gol. Am ars scrisoarea, am ieșit pe balcon și am privit cerul.

Soarele apunea peste blocuri, iar lumina portocalie îmi mângâia fața. Pentru prima dată după ani întregi, am zâmbit.

Mi-am promis atunci ceva: că nu voi mai închide ochii la minciuni, oricât de frumos ar fi ambalate. Că nu voi mai confunda datoria cu iubirea. Și mai ales, că n-am să mai rămân niciodată acolo unde sufletul îmi îngheață.

Pentru că uneori, eliberarea nu vine când pleacă cineva. Ci atunci când pleci tu.