FOSTA MEA SOȚIE A VENIT SĂ-L VADĂ PE BĂIATUL NOSTRU

Când s-au terminat genericele, m-am uitat la Elena.

Ea se uita la Andrei.

Avea pe față expresia aceea pe care oamenii o au când cred că nimeni nu îi vede: blândă, deschisă, puțin tristă.

— Ar trebui să plec, a spus încet.

— E aproape zece, am spus. Și ai aproape o oră până la București.

— Sunt bine.

— Elena… Canapeaua se desface. Știi unde sunt păturile. Nu are rost să conduci noaptea dacă mâine trebuie să fii aici la nouă.

S-a uitat la mine câteva secunde.

— Bine, a spus. Mulțumesc.

L-am dus pe Andrei în pat.

Am pregătit canapeaua.

Am lăsat pătura pe brațul ei fără să fac mare lucru din asta.

Ne-am spus noapte bună.

Eu m-am dus în dormitor și am stat o vreme în întuneric, privind tavanul.

În cele din urmă am adormit.

PARTEA 3: DUPĂ MIEZUL NOPȚII

M-am trezit la 00:40.

Nu e ceva neobișnuit pentru mine.

De când s-a născut Andrei dorm ușor.

Ani întregi am stat cu urechea ciulită pentru orice zgomot pe timp de noapte.

Am rămas câteva secunde nemișcat în pat.

Casa era liniștită.

Prea liniștită.

Apoi am auzit din nou.

Un zgomot slab din sufragerie.

Nu era televizorul.

Nu era pașii cuiva.

Era… o voce.

M-am ridicat încet și am deschis ușa dormitorului doar cât să pot auzi mai bine.

Lumina din sufragerie era stinsă.

Dar Elena vorbea.

La telefon.

Nu vorbea tare. Aproape șoptea.

— Nu pot… nu acum… a spus ea.

A urmat o pauză.

— Ți-am spus că vin doar să-l văd pe Andrei.

Tăcere.

Apoi:

— Nu, nu vreau banii.

Am simțit cum stomacul mi se strânge.

Banii?

— Am spus că nu vreau banii, a repetat ea. Nu vreau nimic de la tine.

Vocea ei tremura.

N-am vrut să trag cu urechea. Chiar n-am vrut.

Dar nu m-am mișcat.

— Nu mai suna, a spus ea în final. S-a terminat.

Telefonul s-a închis.

Au trecut câteva secunde.

Și apoi am auzit ceva ce m-a lovit direct în piept.

Elena a început să plângă.

Nu plânsul acela zgomotos.

Ci plânsul acela tăcut, în care cineva încearcă să nu facă niciun sunet.

Am stat acolo, în întuneric, câteva minute.

Apoi am ieșit.

Ea era pe canapea, cu coatele pe genunchi și fața în palme.

Când m-a văzut, s-a șters repede la ochi.

— Scuze… te-am trezit?

— Cine era? am întrebat.

A ezitat.

Mult.

Apoi a expirat lung.

— Tatăl meu.

Nu mă așteptam la asta.

— Ce s-a întâmplat?

A privit podeaua.

— Firma lui a intrat în datorii mari. A făcut niște împrumuturi… niște hârtii cu datorie… și acum nu mai poate să le plătească.

— Și?

— Și crede că eu trebuie să-l ajut.

— Cu cât?

Ea a râs scurt.

— Aproape 90.000 de lei.

Am rămas fără cuvinte.

— Nu am banii ăștia, Mihai, a spus ea încet. Nici pe aproape.

Tăcerea dintre noi a devenit grea.

Apoi am întrebat ceva ce nici eu nu plănuisem să spun.

— De ce ai venit cu adevărat?

A ridicat privirea.

Ochii îi erau roșii.

— Pentru că… nu mai știam unde să merg.

Nu era răspunsul pe care îl așteptasem.

— Nu pentru bani, a adăugat ea repede. N-aș face asta niciodată.

Și atunci am înțeles ceva.

Nu venise pentru ajutor.

Venise pentru liniște.

Pentru locul în care, cândva, viața fusese simplă.

Am stat pe fotoliu în fața ei.

Niciunul nu vorbea.

La un moment dat am spus:

— Dimineață mergem la bancă.

Ea a ridicat capul.

— Ce?

— Am niște economii. Nu 90.000… dar destule să oprească problema până găsește o soluție.

— Nu pot accepta asta.

— Nu e pentru el, am spus. E pentru tine.

A tăcut mult.

Apoi a început din nou să plângă.

De data asta nu s-a mai ascuns.

Dimineața a venit mai repede decât ne așteptam.

Andrei a intrat în bucătărie în pijamale și a întrebat dacă putem face clătite.

Elena a râs.

Râsul acela.

Pentru prima dată în mult timp, nu mi-a mai strâns pieptul.

M-a încălzit.

Am făcut clătite.

Am stat la masă.

Am vorbit despre școală, despre dinozauri și despre meciul de fotbal de duminică.

Viața, pentru câteva ore, a fost simplă din nou.

În drum spre bancă, Elena s-a uitat pe geam și a spus încet:

— Știi… nu banii sunt ce m-a speriat cel mai tare.

— Atunci ce?

S-a întors spre mine.

— Că, dacă lucrurile se prăbușeau de tot… nu mai aveam unde să mă simt acasă.

Am zâmbit ușor.

— Elena…

— Da?

— Casa asta a fost cumpărată pentru trei oameni.

Ea n-a spus nimic.

Dar mi-a luat mâna pentru o secundă.

Și în momentul acela am știut ceva cu siguranță.

Zidul pe care îl construisem doi ani…

Se prăbușea.

Dar, pentru prima dată, nu mi-a mai fost frică de asta.