Pocnetul a răsunat mai tare decât orice conversație din restaurant.

Țipătul lui Tavi a sfâșiat liniștea.

Nu mai era râsul sigur pe el al bătăușului satului. Era un sunet crud, animalic, de om care înțelege, pentru prima oară, că nu mai are control.

Ionuț nu i-a dat drumul imediat.

L-a privit rece, de sus, fără furie. Fără grabă.

— Îți mai spun o dată — a zis încet. — Scuze. Acum.

Mâna lui Tavi tremura. Fața i se albise, sudoarea îi curgea pe tâmple.

— Bine… bine… — a gâfâit. — Îmi cer scuze…

Vocea îi era frântă. Nu convingea pe nimeni.

Ionuț a mai strâns puțin.

— Mamei mele.

Tavi a înghițit în sec.

— Îmi… îmi cer scuze, doamnă Marta…

Sala a răsuflat pentru prima dată.

Ionuț i-a eliberat mâna. Tavi s-a prăbușit pe podea, ținându-și încheietura și gemând.

— Acum pleci — a spus Ionuț. — Și nu te mai întorci.

— N-o să scapi așa… — a mormăit Tavi, printre dinți.

Atunci, Titan a făcut un pas înainte.

Doar unul.

Dar a fost suficient.

Privirea câinelui, fixă și calmă, i-a tăiat orice urmă de curaj. Tavi s-a târât spre ușă, ridicându-se cu greu, și a ieșit clătinându-se.

Ușa s-a închis.

Pentru câteva secunde, nimeni n-a spus nimic.

Apoi, Nina a alergat spre Marta.

— Doamnă, sunteți bine? Chem ambulanța!

Marta și-a dus mâna tremurândă la obraz.

— Sunt bine… acum sunt bine.

Ionuț a ajutat-o să se ridice și a condus-o la masă. I-a așezat haina pe umeri, așa cum făcea când era copil.

— De ce n-ai spus nimănui? — a întrebat, cu voce joasă.

Marta a oftat.

— Ne era frică, mamă… tuturor ne era frică.

Un bărbat de la o masă s-a ridicat.

— De ani de zile ne face viața un calvar — a spus. — Dar azi… azi s-a terminat.

Altul a aprobat din cap.

— Dacă mai apare, chemăm poliția. Toți.

Pentru prima dată, frica se spărgea în bucăți.

Ionuț a rămas puțin, până s-a asigurat că mama lui e în siguranță. A băut o cafea rece, fără să-și dea seama. Titan stătea la picioarele lui, liniștit.

Când au ieșit, soarele urca peste acoperișuri.

Marta s-a oprit și l-a privit cu ochii umezi.

— Nu știam că o să te întorci azi…

Ionuț a zâmbit.

— Nici eu. Dar cred că a fost momentul potrivit.

În zilele care au urmat, Tavi n-a mai apărut.

Poliția a venit. Plângerile au curs. Comercianții au vorbit. Oamenii au prins curaj.

Restaurantul a redevenit gălăgios.

Ceștile au început din nou să zornăie.

Iar Marta a râs, într-o dimineață, exact așa cum își dorise Ionuț când pornise la drum.

Liniștit.

Fără frică.