Soția a murit din cauza unui infarct

Bărbatul rămase nemișcat, ținând telefonul în mâini ca și cum ar fi fost un obiect străin. Fetița dormea în camera ei, iar liniștea apăsătoare a casei părea să se închidă peste el. Îndrăzni să deschidă din nou ecranul. Niciun semn de eroare, nicio glumă din partea vreunui prieten. Mesajul era acolo, clar, venind de pe propriul său număr.

Inima îi bătea nebunește. Încercă să se liniștească, spunându-și că poate era doar o farsă sau vreo problemă tehnică. Totuși, un gând tulburător îl urmărea: dacă vocea iubitei lui încă mai străbătea lumea de dincolo?

Își aminti de poveștile bunicii sale din sat, care spunea adesea că sufletele nu pleacă imediat. „Trei zile sufletul rătăcește în jurul casei și al trupului”, îi repeta bătrâna. Atunci își dădu seama că exact trei zile aveau să treacă până la pomenirea de la biserică.

Cu mâinile tremurânde, scrise un răspuns:
„Unde ești?”

N-a trebuit să aștepte mult. Ecranul lumină din nou, iar răspunsul veni sec:
„În întuneric. Mi-e frig.”

Bărbatul se prăbuși pe scaun, incapabil să respire. Gândul că femeia pe care o iubise mai mult decât orice suferea chiar și după moarte îl sfâșia.

Se ridică brusc și deschise ușa. Aerul nopții îl izbi rece. În depărtare, cimitirul abia se zărea, ca o umbră tăcută. Pașii îl purtară instinctiv într-acolo.

Drumul era pustiu, doar câinii lătrau pe la porți. Își aduse aminte de tradiția din sat: oamenii aprindeau lumânări nu doar pentru cei vii, ci și pentru sufletele rătăcite, ca să le lumineze drumul. Își băgă mâna în buzunar, unde simțea cutiuța mică de chibrituri pe care o purta mereu, amintire de la tatăl lui.

Când ajunse la cimitir, se apropie de mormânt. Pământul era proaspăt, iar crucea de lemn încă mirosea a rășină. Îngenunche lângă mormânt și aprinse o lumânare, șoptind printre lacrimi:
„Dacă ești aici, iartă-mă că n-am observat. N-am vrut să-ți las telefonul, dar poate că așa a fost scris.”

Telefonul vibra din nou. Cu mâinile ude de ploaia măruntă care începuse să cadă, deschise ecranul.
„Îți aud vocea. Rămâi cu mine.”

Îi tremurau buzele. Ar fi vrut să sape cu mâinile goale, să smulgă sicriul din pământ. Dar știa că era imposibil. Știa și că orice încercare de a se agăța de o umbră i-ar putea distruge mintea și sufletul.

Se ridică și privi cerul. Norii se risipeau ușor, iar luna lumina cimitirul. În acea clipă simți că ea chiar era acolo, lângă el, nu în telefon, nu în sicriu, ci în amintirile și în dragostea care îi legase.

Își aminti de toate clipele împărtășite: de serile când pregăteau împreună sarmale pentru Crăciun, de cântecele populare pe care le fredona ea în timp ce întindea rufele, de râsetele lor simple la o cană de vin fiert.

Simți o putere stranie. Ridică telefonul, îl privi pentru ultima oară și apoi îl lăsă pe piatra rece a mormântului. „Dacă ești aici, dragostea mea, du-l cu tine. Eu rămân să cresc fetița și să-ți păstrez vie amintirea.”

Lumânarea pâlpâia în noapte, iar ploaia se opri brusc, ca și cum cineva ar fi ascultat rugăciunea lui.

Când se întoarse acasă, liniștea nu i se mai păru atât de apăsătoare. În cameră, fetița dormea liniștită, cu o păpușă strânsă la piept. El se așeză lângă patul ei și șopti: „Mama ta e aici, veghează asupra noastră.”

Telefonul nu a mai vibrat niciodată. Dar bărbatul știa că, prin acea noapte de foc și lacrimi, sufletul soției găsise calea spre lumină.

Și astfel, dragostea lor nu se sfârși odată cu moartea, ci se transformă în cea mai puternică legătură – una pe care nici întunericul, nici timpul, nici moartea nu o mai puteau rupe.