Mi-am pierdut copilul după ce soțul m-a părăsit pentru sora mea și a lăsat-o însărcinată

Am rămas cu telefonul în mână, privind ecranul negru.

Primul impuls a fost să închid.
Nu voiam să văd nimic.
Nu voiam să mai aud de ei.

Dar ceva în vocea Mariei m-a făcut să mă ridic.

Am tras pe mine niște blugi, un pulover vechi și am ieșit pe ușă fără să mă mai uit în urmă. Drumul până la restaurantul din centrul orașului mi s-a părut interminabil. Parcă fiecare semafor era o întrebare la care nu știam răspunsul.

Când am ajuns, parcarea era plină. Muzica se auzea până afară. Râsete, pahare ciocnite, veselie.

Exact ce nu voiam să văd.

Maria mă aștepta la intrare. Avea ochii mari și obrajii roșii.

„Hai, intră. Trebuie să vezi cu ochii tăi.”

Am intrat.

Și atunci s-a făcut liniște.

Nu în sală.
În mine.

Ioana stătea în mijlocul restaurantului, în rochie de mireasă, dar fără zâmbet. Fața îi era palidă. Andrei era lângă ea, încercând să spună ceva, dar nimeni nu-l asculta.

Pe o masă din față era un plic mare, deschis. Tatăl meu ținea în mână niște hârtii și tremura.

Mama plângea.

Un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată stătea drept, calm, și vorbea rar. Un avocat.

Maria mi-a șoptit la ureche:

„Ioana a mințit. Copilul nu e al lui Andrei.”

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.

Avocatul a continuat, fără milă. Testele. Analizele. Dovezile. Totul era clar. Tatăl copilului era un alt bărbat, căsătorit, care o părăsise când aflase.

Andrei se uita când la hârtii, când la Ioana, ca un om lovit de tren.

„Ai știut?” a întrebat el, cu o voce care nu mai semăna deloc cu cea pe care o cunoscusem.

Ioana a început să plângă isteric. A recunoscut. A spus că i-a fost frică să rămână singură. Că a crezut că va fi mai ușor așa. Că „lucrurile s-au dus prea departe”.

Părinții mei au rămas fără cuvinte. Au realizat că plătiseră o nuntă de zeci de mii de lei pentru o minciună. Că mă împinseseră deoparte pentru o poveste falsă.

Andrei a ieșit din restaurant fără să se mai uite înapoi.

Ioana a rămas singură, în rochie albă, cu toți invitații privind-o în tăcere.

Maria m-a prins de mână.

„Hai să plecăm.”

Dar mama m-a strigat.

„Lia… iartă-ne.”

Nu am spus nimic. Nu era momentul.

Am ieșit afară și aerul rece m-a lovit în față. Pentru prima dată după luni întregi, am respirat adânc.

Nu era bucurie.
Nu era răzbunare.

Era adevăr.

În lunile care au urmat, lucrurile s-au așezat. Greu, dar sigur. Am început terapie. M-am mutat într-un apartament mic. Am învățat să trăiesc din nou, zi cu zi.

Andrei a încercat să mă caute. I-am spus politicos că trecutul rămâne trecut.

Ioana s-a mutat din oraș. Familia noastră nu va mai fi niciodată la fel.

Dar eu sunt.

Mai puternică.
Mai lucidă.
Mai vie.

Am pierdut un copil, dar nu și pe mine.

Și asta a fost, poate, cea mai mare victorie a mea.