Soțul meu a lăsat însărcinată pe cea mai bună prietenă a mea

„Ioana a născut”, a spus Mara, pe un ton care nu semăna deloc cu o veste fericită.

M-am sprijinit de masă.
„Și…?”

„Copilul nu e al lui Radu.”

Am simțit cum mi se oprește respirația.

„Cum adică nu e al lui?”

„Test ADN. Făcut de urgență. Radu a insistat, pentru că… copilul s-a născut cu altă grupă de sânge. Și cu niște trăsături care nu aveau nicio legătură cu el.”

Am închis ochii.

Mara a continuat, aproape șoptind, de parcă se temea că universul ar putea auzi.
„Tatăl e… fostul ei coleg de muncă. Ăla pentru care zicea că mergea mereu la ‘ședințe târzii’.”

Am izbucnit într-un râs scurt, amar.
„Deci m-au distrus pentru nimic.”

„Nu e tot”, a spus Mara. „Radu a aflat că Ioana mai avea încă două relații în paralel. Și că… sarcina era deja avansată când ți-a trimis mesajul ăla.”

Totul se lega.

Petrecerea.
Privirea vinovată.
Graba cu care m-au scos din viața lor.

„Și acum?” am întrebat.

„Acum sunt despărțiți. Radu stă într-o garsonieră închiriată. Plătește chirie, rate la mașină și un credit de 40.000 de lei pe care l-au făcut împreună. Ioana s-a mutat înapoi la maică-sa.”

Am închis telefonul și am rămas pe scaun, în liniște.

Pentru prima dată după luni întregi, nu am simțit furie.

Nici tristețe.

Doar o liniște grea, dar curată.

La câteva zile după aceea, Radu mi-a scris. Un mesaj lung, plin de regrete, explicații, scuze.
„Am fost pierdut.”
„Nu eram în stare.”
„Tu ai fost prea puternică.”

Nu i-am răspuns.

În schimb, am mers la cimitir. La locul mic, discret, unde fusese îngropat copilul meu. Am stat acolo mult, cu mâinile pe burtă, vorbind încet.

„Tu m-ai salvat”, i-am spus.

Pentru că, dacă nu l-aș fi pierdut, poate aș fi rămas cu un om care m-ar fi trădat oricum.

Un an mai târziu, în ziua în care ei ar fi trebuit să sărbătorească aniversarea, eu semnam actele pentru un apartament mic, dar al meu. Ratele erau mari, dar erau ale mele. Viața mea.

Karma nu a venit cu urlete.

A venit cu adevărul.

Și cu libertatea.