— Aici nu e o fermă.

— Doamnă, documentele acestea nu au nicio valoare, a spus el pe un ton rece.
Rosa a simțit cum sângele îi urcă în obraji.
— Sunt semnate de directorul băncii din acea vreme. Soțul meu a depus acolo economiile de o viață.

Eduard a închis plicul și l-a pus pe biroul recepționerei.
— Poate la muzeu să valoreze ceva. La noi, nu.
Și a plecat fără să se mai uite înapoi.

În ziua aceea, Rosa a ieșit din bancă tremurând. Nu de frig, ci de neputință.
Pe drum, s-a oprit la o cafenea mică. A scos plicul și l-a privit din nou.
Pe fiecare pagină erau semnături, ștampile, dovezi. Dar pentru lumea lor, nu însemnau nimic.

Acasă, a pus ceaiul pe foc și s-a așezat la masa veche din lemn.
Deasupra ei, o fotografie cu Sebastian zâmbea blând.
— Ți-au furat tot, Sebi… dar n-o să-i las.

Trei nopți la rând nu a dormit.
A căutat prin ziare, a ascultat știrile, a scris scrisori.
A doua zi, s-a dus la notar.
— Doamnă, cazul e prea vechi, a zis acesta ridicând din umeri.
— Poate pentru dumneavoastră. Dar pentru mine e încă viu.

Rosa a plecat cu un dosar sub braț și o hotărâre în suflet.
Știa că nu mai are nimic de pierdut.

În a patra zi, a intrat din nou în bancă.
Dar de data asta nu s-a dus la recepție.
A mers drept la lift.
Paznicul a încercat s-o oprească, dar bătrâna a ridicat mâna.
— Dacă pui mâna pe mine, copilule, o să regreți.

În lift, degetele ei bătrâne au apăsat butonul de la ultimul etaj.
Când ușa s-a deschis, Eduard stătea în fața ferestrei panoramice, cu un pahar de whisky.

— Ce mai e acum, doamnă Vilaru?
— Adevărul, domnule Salazar. Atât.

A scos din geantă un reportofon vechi și a apăsat pe „play”.
Din difuzor s-a auzit vocea lui Eduard, înregistrată cu o zi înainte, când o insultase și recunoscuse că „dosarul ăla vechi fusese șters din sistem”.

Eduard a înghețat.
— Nu aveți idee ce faceți.
— Ba da, a spus Rosa calm. Fac dreptate.

În câteva ore, înregistrarea era deja la televiziuni.
Știrile se rostogoleau una după alta.
„Fraudă la Banca Națională Unită”, „Președintele acuzat de ascunderea conturilor vechi”.

A doua zi, când poliția i-a pus cătușele, Eduard încă purta același costum gri.
Rosa privea de pe trotuar, ținând în mâini același plic îngălbenit.
Nu zâmbea, nu plângea. Doar privea.

Pentru ea, nu era o victorie.
Era o promisiune împlinită.
Când a ajuns acasă, a pus plicul pe mormântul lui Sebastian și a murmurat:
— Ți-au luat tot, dar ți-am dat înapoi onoarea.

Vântul i-a fluturat șalul colorat.
În ochii ei se citea oboseala a zeci de ani, dar și o liniște adâncă.
Știa că, uneori, chiar și o femeie singură, cu o sacoșă de pânză și un plic vechi, poate răsturna un imperiu.