„Iubesc pe altcineva, iartă-mă.”

Scrisoarea era scrisă cu un scris ordonat, calm. Exact ca Larisa.

Victor a luat-o cu mâinile tremurânde și a citit primele rânduri în picioare, sprijinit de masă.

„Victor,
ai spus că mă iubești cândva. Poate ai crezut asta. Sau poate doar te-ai obișnuit cu mine. Nu contează acum.”

S-a așezat pe scaun.

Simțea un nod în gât, dar încă nu înțelegea de ce inima îi bătea atât de tare.

„Ți-am cerut un singur cadou. Nu bani, nu lucruri. Ți-am cerut o lună. O lună în care să fii tu. Așa cum ai fost cândva.”

Victor și-a amintit atunci. Larisa nu ceruse explicații. Nu plânsese. Doar spusese: „Mai stai o lună.”

Atunci îi păruse simplu. Aproape un detaliu neimportant.

„În luna asta, te-am privit. Te-am ascultat. Am văzut cum intri pe ușă obosit și cum uiți să spui bună seara. Cum mănânci în grabă. Cum te uiți la telefon mai mult decât la mine.”

Respira greu.

Casa era tăcută. Prea tăcută.

„Nu te-am certat. Nu pentru că nu mă durea, ci pentru că voiam să fiu sigură. Și acum sunt.”

Victor a simțit cum ceva rece îi coboară pe șira spinării.

„Cadoul meu este adevărul.”

A sărit în picioare.

A mers prin casă. Dulapul din dormitor era pe jumătate gol. Hainele Larisei dispăruseră. Pantofii nu mai erau sub pat. Nici parfumul ei nu se mai simțea în aer.

S-a întors la masă și a continuat să citească.

„Nu plec pentru cealaltă femeie. Plec pentru mine.”

L-a lovit mai tare decât orice reproș.

„Am pus bani deoparte ani de zile. Nu din zgârcenie, ci pentru că simțeam că, într-o zi, o să am nevoie de ei.”

Victor a deschis sertarul. Era gol.

A alergat spre birou. Dosarele dispăruseră.

„Apartamentul este trecut pe numele meu. Actele sunt deja la notar. Nu te-am înșelat cu nimic. Le-am plătit din salariul meu, din economiile mele. Tu ai semnat fără să citești, acum trei ani, când ți-am spus că sunt ‘hârtii de bancă’.”

Își amintea.

Semnase în grabă, nervos, fără să se uite.

„Nu te dau afară. Ai timp două săptămâni să-ți găsești alt loc. Nu pentru că vreau să te pedepsesc, ci pentru că vreau să închid corect o viață.”

Victor s-a prăbușit pe scaun.

Îi venea să strige, dar nu avea cui.

„Te-am iubit. Mult. Dar iubirea fără respect ajunge să doară mai tare decât singurătatea.”

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

Abia acum înțelegea.

Florile din ultima lună. Cina. Privirile ei lungi. Nu erau speranță. Erau rămas-bun.

„Îți doresc să fii fericit. Dar să nu mai confunzi comoditatea cu dragostea. Eu nu o voi mai face.”

Scrisoarea se termina simplu:

„Larisa.”

Victor a rămas mult timp nemișcat.

Pentru prima dată în viață, nu pierdea o femeie.

Pierdea un „acasă”.

Și știa, cu o claritate dureroasă, că oricât de mult ar fi iubit pe altcineva, nimeni nu avea să-l mai privească vreodată cu liniștea aceea caldă pe care o confundase cu ceva sigur, etern.

Ușa se închisese.

Nu cu zgomot.

Ci definitiv.