La 16 ani, tatăl ei și-a obligat fiica plinuță să se mărite cu un miner care avea deja doi copii

Timpul trecea greu în casa aceea pierdută printre brazi. Fiecare zi semăna cu cealaltă, dar în tăcerea muntelui Elena învăța să-și găsească locul. Se trezea înainte de răsărit, aprindea focul și pregătea micul dejun. Nu se plângea, deși frigul îi crăpa mâinile și hainele îi miroseau mereu a fum.

Într-o dimineață, Beni a intrat în bucătărie, atras de mirosul de clătite. S-a oprit în prag și a întrebat timid: „Pot să ajut?” Elena a simțit cum i se încălzește inima. L-a lăsat să amestece aluatul, iar când clătitele s-au rumenit, el a zâmbit pentru prima oară. A fost un zâmbet mic, dar sincer. Pentru ea, acel moment a valorat mai mult decât orice comoară.

Maria însă rămânea distantă. În ochii fetei se citea o durere prea mare pentru vârsta ei. Elena a înțeles că nu putea grăbi vindecarea. A continuat să fie bună, chiar și atunci când era respinsă.

Într-o zi, Călin s-a întors mai devreme de la mină. A găsit-o pe Elena afară, încercând să repare un gard rupt. Se oprise o clipă și o privea cum trage cu greu de sfoară, hotărâtă să nu ceară ajutor. „Lasă, vin și eu,” a spus el, luându-i cleștele din mână. A fost pentru prima dată când i-a zâmbit cu adevărat. Zâmbetul lui a fost simplu, dar în ochii ei a fost ca o rază de soare după o iarnă lungă.

Cu timpul, între ei s-a născut un fel de liniște. Nu vorbeau mult, dar gesturile mici spuneau mai mult decât cuvintele. El aducea uneori flori de pe drum, iar ea îi lăsa cina caldă pe masă, chiar dacă venea târziu.

Într-o seară, o furtună puternică a lovit satul. Vântul urla prin munți, iar copiii tremurau de frică. Călin era plecat, prins la mină. Elena a adunat copiii lângă sobă, i-a acoperit cu pături și le-a spus povești, ca să-i liniștească. Când acoperișul a început să scârțâie, Maria s-a aruncat în brațele ei. „Mi-e frică”, a șoptit fata. Elena a strâns-o tare și a spus: „Nu-ți fie teamă, sunt aici.”

A fost momentul în care zidul dintre ele s-a prăbușit. Din clipa aceea, Maria a început să o privească altfel — nu ca pe o străină, ci ca pe cineva care i-ar putea fi mamă.

Când Călin s-a întors ud până la piele, a găsit-o pe Elena adormită pe podea, cu copiii lipiți de ea, lângă soba care încă ardea. S-a apropiat și a acoperit-o cu haina lui groasă. A privit-o o vreme și a murmurat: „Ești mai puternică decât credeam.”

Primăvara a venit încet, iar odată cu ea și zâmbetele. Elena începuse să cânte în timp ce lucra, iar casa nu mai părea pustie. Copiii alergau prin curte, iar Călin, într-o seară, a așezat pe masă o cutiuță mică din lemn. Înăuntru era un inel simplu. „De data asta… dacă vrei tu,” i-a spus.

Ochii Elenei s-au umplut de lacrimi. N-a spus nimic, doar l-a îmbrățișat. Pentru prima oară, nu s-a simțit o povară. S-a simțit acasă.

Și în tăcerea munților, acolo unde odată simțea doar frig și teamă, acum răsuna un râs curat, de copil și de femeie care învățase, în sfârșit, că dragostea nu vine întotdeauna când o cauți — ci atunci când ai răbdarea să o meriți.