Soțul a crezut timp de 30 de ani că soția lui e o naivă fără minte

În clipa în care capacul s-a ridicat, în sală s-a făcut o liniște ciudată. Nu genul acela de tăcere politicoasă, ci una grea, apăsătoare, de parcă aerul se îngroșase dintr-odată.

În cutie nu erau bijuterii. Nici vreun ceas scump.

Erau dosare.

Ordinate. Curate. Cu file îngălbenite de timp, dar îngrijite ca niște acte sfinte.

Lenuța le-a scos unul câte unul și le-a pus pe masă, în fața tuturor.

— Asta e certificatul de proprietate al terenului din afara orașului, — a spus calm. — Pe numele meu. Cumpărat în 1996, din banii primiți de la mama, după ce i-am vândut casa părintească.

Mihai a zâmbit forțat.

— Hai, măi, Lenuță, nu ne apucăm acum de hârtii…

— Ba da, — l-a întrerupt ea, tot blând. — Pentru că hârtiile astea mi-au ținut gura închisă treizeci de ani.

A scos alt dosar.

— Asta e firma. Mică, la început. Pe care am trecut-o pe numele tău, ca „bărbatul casei”, fiindcă așa se făcea pe vremea aia. Eu am lucrat nopțile, eu am ținut contabilitatea, eu am stat cu copiii bolnavi și cu angajații nemulțumiți.

Invitații se uitau unii la alții. Nimeni nu mai râdea.

— Și asta… — a ridicat ultimul dosar — e actul de cesiune. Semnat de tine acum două luni. Când ai zis că e „o formalitate” și că n-are rost să citesc, că „oricum nu înțeleg”.

Mihai s-a albit la față.

— Ce… ce vrei să spui?

— Vreau să spun că, de azi, firma nu mai e a ta. Nici casa. Nici terenurile. Totul e pe numele meu.

Un murmur a străbătut sala.

— Cum adică?! — a izbucnit el. — Tu… tu nici nu știi să deschizi un calculator!

Lenuța a zâmbit pentru prima oară altfel. Nu timid. Nu supus.

Sigură.

— Ba știu. Și știu să citesc. Și să aștept. Mult.

A făcut un pas în față.

— Treizeci de ani m-ai făcut „proasta casei”. Treizeci de ani ai râs de mine în fața altora. Dar în fiecare seară, când tu dormeai, eu învățam. Întrebam. Scriam. Economiseam. Pentru ziua asta.

A luat un plic alb din cutie și i l-a întins.

— Ăsta e cadoul meu de aniversare pentru tine. Actele de divorț. Și dovada că ai fost plătit corect pentru „munca” ta. Restul e al meu.

Mihai s-a prăbușit pe scaun.

— Nu poți să-mi faci asta…

— Ba pot, — a spus ea încet. — Și pot pentru că n-am fost niciodată naivă. Am fost doar răbdătoare.

S-a întors spre invitați.

— Vă mulțumesc că ați venit. Petrecerea continuă. Eu mă duc să-mi serbez viața.

Și a ieșit din sală cu spatele drept.

Afară, aerul serii mirosea a tei. Lenuța s-a oprit o clipă, și-a scos pantofii cu toc și a râs. Pentru prima dată, fără teamă.

A doua zi, Mihai a aflat că nu mai are acces nici în birou, nici în conturi.

Iar Lenuța?

Lenuța și-a cumpărat o mașină mică, a mers la mare cu o prietenă din tinerețe și și-a pus pe ușă o plăcuță simplă:

„Aici locuiește o femeie care a învățat să nu mai tacă.”

Și, pentru prima oară după treizeci de ani, a dormit liniștită.