A lăsat un bărbat flămând să mănânce gratuit în micul ei restaurant

Maria a privit acel pachet ca și cum i-ar fi fost teamă să-l atingă. Era învelit într-o hârtie maro simplă, legat cu o sfoară subțire, dar aranjat cu o grijă neașteptată. L-a luat cu mâinile tremurânde și l-a desfăcut încet, fără să știe ce urma să găsească.

Înăuntru era un plic alb și un portofel uzat. A deschis mai întâi portofelul — în el erau câteva bancnote, multe pentru vremurile ei grele. Câteva sute de lei, poate mai mult. Și o poză: un băiat mic ținându-se de mână cu un bărbat. Pe spate scria: „Îmi pare rău că nu am fost acolo când ai avut nevoie de mine.”

Maria a simțit cum i se strânge inima.

Apoi a deschis plicul. În el, o scrisoare scrisă de mână, cu litere tremurate:

„Doamnă, nu mă cunoașteți, dar eu vă știu. În urmă cu 15 ani, eram doar un copil speriat, flămând, care fura din piețe ca să supraviețuiască. Într-o zi, m-ați prins. În loc să mă dați afară sau să mă certați, mi-ați dat o pâine și mi-ați spus: «Orice om merită o a doua șansă.»

Atunci nu am înțeles. Dar acele cuvinte m-au urmărit toată viața. Am crescut, am muncit, am greșit, dar mereu m-am întors la acea zi. Astăzi, am fost din nou flămând. Nu cu stomacul, ci cu sufletul. Și tot dumneavoastră ați fost acolo. A doua oară.

Vă mulțumesc. V-am lăsat ce am putut. Știu că nu acoperă ce mi-ați dat, dar sper să ajute.

— Cu recunoștință, băiatul cu pâinea.”

Maria a plâns mult în acea seară. Nu pentru bani. Nici măcar pentru durerea trecutului. Ci pentru că, în sfârșit, simțea că nu fusese singură. Că bunătatea, chiar și atunci când pare uitată, se întoarce când ai cea mai mare nevoie de ea.

Și de atunci, în fiecare zi, la aceeași masă, Maria a lăsat o porție de supă, o felie de pâine și un bilet mic:
„Dacă ai nevoie, ia. Nu trebuie să spui nimic.”

Pentru că uneori, un gest mic poate salva o viață. Sau poate vindeca două.