„CÂND VOI FI MARE, VOI FI SOȚIA TA”

Iacob a făcut un pas înapoi. Scândura prispei a scârțâit, trădându-i ezitarea. În aer plutea miros de fân și de pământ cald, iar din grajd se auzea un cal fornăind. Totul era la fel ca ieri. Doar ea nu mai era.

— Lia, a spus rar, ca și cum ar fi pus pietre pe un drum alunecos, viața nu e o poveste. Nu e despre promisiuni spuse pe genunchi juliți.

— Tocmai de-asta am venit, a zis ea. Pentru că viața nu m-a schimbat în sensul în care crezi. M-a lămurit.

S-au așezat la masa de lemn din bucătărie. Ceștile de cafea au rămas neatinse. Lia i-a povestit despre anii de școală, despre chirii scumpe, despre munci mărunte ca să-și plătească taxele, despre seri în care s-a simțit singură printre oameni mulți. Despre cum, de fiecare dată când lucrurile deveneau grele, se gândea la vale, la prispă, la el.

— Aici am învățat ce înseamnă acasă, a spus. Nu între betoane.

Iacob a ascultat cu palmele strânse, ca și cum ar fi ținut în ele o funie care putea scăpa oricând. Îi era teamă de ce simțea. Îi era teamă de ce ar spune lumea. Îi era teamă să nu greșească.

Seara, Radu Munteanu a apărut nepoftit. A aruncat priviri lungi spre mașina Liei și a zâmbit strâmb.

— Ai musafiri de seamă, Iacob. Poate vrei să vinzi bucata de lângă pârâu. Am bani pe masă.

Iacob a simțit cum i se strânge stomacul. Lia s-a ridicat. Calmă.

— Nu e de vânzare, a spus ea. Nici azi, nici mâine.

Radu a râs, dar râsul i-a murit când Lia a scos din geantă un dosar. Acte. Împuternicire. Economii strânse leu cu leu. Un credit mic, cu rate plătite la timp. O mână sigură.

— Sunt parteneră aici, a continuat. Legal.

Radu a plecat bombănind. Liniștea a revenit, mai grea, dar curată.

Noaptea, Iacob n-a dormit. S-a plimbat printre grajduri, a vorbit cu animalele, a numărat stelele. Dimineața, a găsit-o pe Lia la răsărit, cu mânecile suflecate, ajutând la muls. Natural. Fără poze. Fără prefăcătorii.

Zilele au trecut. Satele vorbesc. Dar vorbele se sting când munca e cinstită și privirile sunt drepte. Iacob a înțeles că dragostea nu e o datorie și nici o vină. E o alegere făcută cu mintea limpede și inima întreagă.

Într-o duminică, după slujbă, pe aceeași prispă, Iacob a respirat adânc.

— Dacă rămâi, rămâi pentru tine. Nu pentru o promisiune.

Lia a zâmbit.

— Rămân pentru că aici sunt eu.

El a întins mâna. De data asta, fără teamă.

Soarele a urcat peste vale. Iar ferma, martor tăcut, a primit o viață nouă.