La banchetul din ’99, trei elevi au dispărut fără urmă.

Fratele lui, Marian, nu renunțase niciodată să caute adevărul. Avea doar doisprezece ani când fratele lui mai mare, Dănuț, a dispărut în noaptea banchetului de clasa a XII-a. Părinții lui nu au mai fost niciodată la fel, iar el a crescut cu imaginea acelui portret de pe perete, cu un zâmbet tânăr care părea să-l urmărească oriunde mergea.

Ani la rând a încercat să afle ceva, dar toți cei din oraș păreau să evite subiectul. Poliția închisese cazul spunând că tinerii „probabil au fugit”. Dar Marian știa că nu era așa. Dănuț era genul care-și făcea planuri, voia să meargă la facultate, să-și cumpere o Dacie veche și să o repare singur. Nu ar fi plecat niciodată fără să spună nimic.

Într-o seară rece de toamnă, Marian a primit un plic fără expeditor. Înăuntru era o casetă mică, de pe vremea telefoanelor cu clapetă, și o bucată de hârtie îngălbenită pe care scria doar: „Ascult-o la turn”. Turnul de apă stătea și acum la marginea orașului, ruginit, cu ferestrele sparte, înconjurat de iarbă înaltă.

Când a ajuns acolo, aerul mirosea a ploaie și a rugină. Cu mâinile tremurânde, a pus caseta într-un reportofon vechi și a apăsat „play”. La început, doar zgomote, vântul suierând printre microfoane. Apoi, o voce. Vocea fratelui său.

— Dacă cineva găsește asta… să nu urce sus. E adevărat, tot ce se spunea despre turn. Noi am crezut că e o glumă. Nu e. Plecați!

După aceste cuvinte, s-a auzit un țipăt scurt, apoi un zgomot metalic puternic. A urmat liniștea. Marian a simțit cum genunchii i se înmoaie. Când a ridicat privirea, a văzut, pe zidul turnului, un semn ciudat, făcut cu vopsea roșie. Semăna cu o spirală care se termina într-un ochi.

A atins zidul, și o parte din tencuială s-a desprins. În spatele ei, a găsit o ușă mică, acoperită de ani de praf și mucegai. A împins-o. Înăuntru era întuneric, dar cu lanterna telefonului a zărit ceva care i-a tăiat respirația: trei bănci de lemn, o oglindă mare și, în mijloc, o fotografie veche, înrămată, cu toți colegii clasei din ’99.

Doar că, în fotografie, fețele celor trei dispăruți fuseseră răzuite. Iar dedesubt scria cu litere tremurate: „Tăcerea e singura care-i ține departe.”

A auzit pași în spate. S-a întors brusc, dar nu era nimeni. Telefonul i s-a stins. Aerul devenise rece ca gheața. Și atunci a înțeles — nu trebuia să fie acolo.

A fugit afară, iar când a ajuns înapoi la mașină, a simțit că totul era altfel. În oglinda retrovizoare, pe zidul turnului, semnul dispăruse. În locul lui era scris, cu litere negre: „Mulțumim că ne-ai ascultat.”

A doua zi, Marian s-a dus la poliție, dar când a vrut să le arate caseta, aceasta nu mai mergea. Nici vocea, nici semnul, nimic. Doar liniște. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Totuși, în fiecare an, în aceeași noapte din noiembrie, în oraș se stinge curentul pentru câteva minute. Iar bătrânii spun că, dacă te uiți spre turn, poți vedea trei umbre stând la fereastră, privind în jos, așteptând.

Marian nu s-a mai dus niciodată acolo. Dar de fiecare dată când vântul bate tare, i se pare că aude un șoaptă slabă, ca un ecou venit din altă lume:

— Tăcerea… ține totul ascuns.