Vizita mea la fiica mea a fost pe neașteptate, fără niciun avertisment.

Pasul lui Victor a răsunat în hol ca o lovitură de ciocan. Muzica s-a stins brusc, cineva a scăpat un pahar, iar un murmur tăiat i-a cuprins pe invitați. Bărbatul s-a oprit lângă Ana, s-a aplecat, i-a pus haina pe umeri și i-a ridicat capul cu o grijă pe care nimeni n-o mai arătase în seara aceea.

— Tată… a șoptit ea, abia auzit.

Victor și-a strâns fălcile. Nu s-a uitat la Arcadie. A privit drept înainte, apoi a spus calm, aproape șoptit:

— Chem salvarea.

Arcadie a râs scurt, forțat.

— Nu e nevoie. Face teatru.

Victor a scos telefonul și a format. În timp ce vorbea, a scos din buzunar un plic gros, uzat la colțuri, și l-a pus pe consola din hol.

— Pentru liniștea tuturor, a spus el, vă anunț că acest imobil, terenul și tot ce e pe el sunt ale mele. Contract de donație condiționată. Condiția a fost simplă: fiica mea să fie respectată și în siguranță.

Un freamăt a străbătut încăperea. Arcadie s-a albăstrit la față.

— Minți!

Victor a deschis plicul. Actele au alunecat pe masă. Un notar din Cluj, semnături, ștampile. Totul în regulă.

— Ai avut bani de costume și petreceri, a continuat Victor, dar n-ai avut inimă. Iar condiția a fost încălcată.

Ușa s-a deschis. Paramedicii au intrat, au pus Ana pe targă. Victor i-a mângâiat mâna.

— Sunt aici. Nu te mai atinge nimeni.

Arcadie a făcut un pas înapoi. O doamnă din invitați a întors capul, rușinată. Alții șușoteau. Un prieten a încercat să-l tragă pe Arcadie deoparte.

— Domnule, a spus Victor, chem și poliția.

A făcut-o. A vorbit rar, clar. Când agenții au sosit, Arcadie încă încerca să explice, dar vocea îi tremura. Unul dintre polițiști a privit actele, apoi preșul murdar, apoi petele de pe hainele Anei.

— O să ne urmați, a spus scurt.

Conacul, cu toate luminile lui, s-a stins pe rând.

La spital, Victor a stat pe un scaun tare, cu palmele pe genunchi. Ana dormea. Medicul i-a spus încet:

— E epuizată. Deshidratată. Dar își va reveni.

Dimineața, Victor a sunat la bancă. Conturile. Apoi la notar. Apoi la un avocat din Oradea. Totul a curs repede, ca o apă ținută prea mult în baraj.

În câteva zile, conacul a fost pus sub administrare. Arcadie a primit ordin de restricție. Presa locală a scris. Vecinii au tăcut.

Victor a dus-o pe Ana acasă, la apartamentul mic din Alba Iulia, cu mușcate la fereastră. A făcut supă, a spălat, a aerisit. A stat cu ea seara, la masă.

— Iartă-mă că n-am venit mai devreme, a spus el.

Ana a zâmbit slab.

— Ai venit când trebuia.

La câteva luni, Ana a început să lucreze din nou, la o librărie. Îi plăcea mirosul de hârtie. Victor venea uneori, cumpăra o carte, o privea din prag.

Într-o duminică, au urcat pe dealul de lângă oraș. Nu era conac. Era liniște. Victor a scos din buzunar o cheie.

— Nu e pentru o casă mare, a spus el. E pentru viitorul tău. Fără frică.

Ana a strâns cheia în palmă.

— Mulțumesc, tată.

Soarele a coborât încet. Iar ceea ce înghețase într-o seară de toamnă s-a dezghețat, în sfârșit, în dreptate.