Am instalat în secret douăzeci și șase de camere ascunse prin toată casa

Adevăratul șoc a venit câteva secunde mai târziu, când Elena s-a aplecat ușor și a început să-i șoptească lui Luca.

Nu vorbea la întâmplare. Era o melodie joasă, tremurată, un cântec vechi, românesc, de leagăn. Unul pe care îl știam. Îl cânta Sofia când era însărcinată, seara, cu mâna pe burtă, spunând că băieții „trebuie să știe de unde vin”.

Mi s-a strâns stomacul.

Pe ecran, Luca s-a liniștit. Plânsul s-a frânt dintr-odată. Trupul i s-a relaxat, iar respirația i s-a așezat într-un ritm calm, adânc. Elena a stat nemișcată, ca o stâncă, minute în șir, suportând greutatea lui mică fără să clipească.

Apoi am văzut ceva ce mi-a tăiat respirația.

În spatele ei, în prag, era Beatrice.

Nu a intrat. Nu a ajutat. A stat și a privit, cu fața încordată, cu un telefon în mână. A făcut o poză. Apoi a zâmbit strâmb și a plecat.

Am derulat rapid zilele următoare.

De fiecare dată când Luca avea crizele acelea groaznice, Elena era acolo. Nu dormea. Nu mânca. Îl ținea, îi vorbea, îi masa spatele, îi urmărea respirația cu o atenție de medic, nu de bonă.

Și de fiecare dată când Elena reușea să-l liniștească, Beatrice apărea din umbră. Nota ceva. Filma. Trimitea mesaje.

Am simțit cum mi se face greață.

În a șaptea noapte, totul s-a clarificat.

Luca a intrat într-o criză mai puternică decât toate. Corpul i s-a arcuit, ochii i s-au dat peste cap, iar Elena a apăsat imediat un buton mic, ascuns sub pătuț. O alarmă silențioasă. Sistemul medical pe care îl instalase pe banii ei.

În mai puțin de un minut, parametrii au apărut pe ecranul camerei: saturație, puls, respirație.

Atunci am înțeles.

Nu era colică.

Era o afecțiune neurologică rară, una care fusese trecută cu vederea. Elena își riscase diploma, banii, viața personală, ca să-mi țină copilul în viață până când eu aveam să văd.

Dimineața, am chemat-o în birou.

Elena a intrat cu umerii drepți, obosită până la os.

„Știu”, a spus ea înainte să apuc eu să vorbesc. „M-ați supravegheat.”

Am rămas mut.

„N-am venit pentru bani”, a continuat. „Am venit pentru că Sofia a fost voluntară la spitalul unde făceam practica. M-a rugat, dacă se va întâmpla vreodată ceva… să nu vă las singuri.”

Am plâns atunci. Pentru prima oară după ani.

În aceeași zi, l-am dus pe Luca la un alt specialist. Diagnosticul a fost confirmat. Tratamentul a început imediat.

Beatrice a fost confruntată cu dovezile. A plecat din casă cu poliția, fără fundație, fără influență, fără minciuni.

Vila aceea de sticlă nu mai e tăcută acum.

Elena nu mai doarme pe podea. Are o cameră a ei. Are un contract. Are respectul meu.

Iar eu nu mai sunt omul cu inima înghețată.

Sunt tatăl a doi băieți care trăiesc. Și un bărbat care a învățat, prea târziu, dar definitiv, că uneori îngerii nu au aripi — ci mâini obosite, ochi vigilenți și o răbdare care poate salva o viață.