Și în ziua aceea, a prins-o de încheietură și i-a spus:

Ana stătea pe marginea canapelei, cu paltonul pe ea, cheile în mână și inima bubuind. Ceasul arăta 5:20. În mod normal, la ora asta ieșea deja pe ușă.

„E o prostie”, și-a spus. „Un bătrân speriat.”

Dar mâna îi tremura. Strângea încheietura exact acolo unde o apucase Mircea. Nu duruse, dar fusese o strângere care nu lăsa loc de glumă.

S-a uitat spre mama ei. Dormea liniștită, cu respirația grea. Ana a oftat și, pentru prima dată după ani, s-a întins la loc pe canapea.

Când ceasul a arătat 7:15, telefonul a început să sune. Era patronul.

— Ana, unde ești?! Cafeneaua e plină de poliție!

Inima i-a sărit în gât.

— Poliție? De ce?

— Au găsit ceva în magazie! Vin-o imediat!

Ana a ieșit în fugă din casă. Pe drum, genunchii îi tremurau. În fața cafenelei erau două mașini de poliție, bandă galbenă și oameni care șușoteau.

A văzut sacii albaștri scoși afară.

— Ce e în ei? a întrebat pe cineva.

— Droguri, fată… droguri de milioane.

Ana a simțit că i se taie picioarele. Magazinia. Cheile. Programul.

Dacă ar fi venit la 5:30, exact ca în fiecare zi, ar fi fost prima care deschidea. Prima care cobora în magazie. Prima suspectă.

— Domnișoară, sunteți Ana Popescu? a întrebat un polițist.

— Da…

— Trebuie să vă punem câteva întrebări.

Ore întregi a stat pe un scaun, povestind fiecare zi, fiecare drum, fiecare mișcare. Le-a spus și de Mircea. Polițiștii s-au privit între ei.

— Știm cine e, a spus unul. Fost ofițer de informații. A dispărut acum ani buni după ce a refuzat să închidă ochii la o rețea mare.

Ana a ieșit afară amețită.

Mircea stătea peste drum, sprijinit într-un baston. Când a văzut-o, a zâmbit pentru prima dată.

— Ți-am spus că e serios.

— De ce eu? a întrebat ea, cu lacrimi în ochi.

— Pentru că ai fost singura care m-a văzut ca pe un om.

A doua zi, patronul a fost arestat. Cafeneaua s-a închis. Ana s-a întors acasă cu un gol în stomac, dar și cu o ușurare ciudată.

O lună mai târziu, a primit o scrisoare oficială. O despăgubire pentru colaborare. Suficient cât să-i asigure mamei tratamentul ani buni.

Cu o parte din bani, Ana a închiriat un spațiu mic, lângă parc. O cafenea simplă. A numit-o „Colțul Bun”.

În prima zi, a deschis la 8:00.

Mircea a venit, spălat, îmbrăcat curat.

— Cafea din partea casei, i-a spus Ana.

— Nu, a zâmbit el. Azi plătesc eu. Din pensie. E mică, dar e cinstită.

Ana s-a uitat în jur. Oameni simpli. Zgomot de cești. Viață.

Și atunci a înțeles că, uneori, o clipă de întârziere poate să-ți salveze nu doar viața, ci și viitorul.