„Ce naiba faci cu copiii mei?”

Toma a dus paharul la buze, dar nu a băut. L-a lăsat jos, cu un oftat greu. De când murise Clara, casa aceea mare devenise rece, deși caloriferele mergeau non-stop și facturile depășeau lunar zece mii de lei.

Banii nu încălzeau nimic.

A doua zi dimineață, s-a trezit mai devreme decât de obicei. Din reflex, s-a pregătit pentru încă o zi de plânsete, de nervi, de uși trântite și bone concediate.

Dar vila era liniștită.

O liniște atât de adâncă, încât l-a speriat.

A mers pe vârfuri spre camera copiilor. Angela stătea pe un scaun mic, cu gemenii în brațe. Le murmura ceva, un fel de cântec vechi, aproape șoptit. Nu era un cântec de leagăn cunoscut. Era altceva. Simplu. Calmant.

— Ce le faci? a întrebat el, mai încet de data asta.

Angela s-a uitat la el și a zâmbit ușor.

— Nimic special, domnule. Doar îi țin aproape.

— Medicii au spus că au colici severe. Că sunt traumatizați. Psiholoaga ne-a zis că au nevoie de timp, de distanță, de metode speciale, a spus el, simțind cum îl apucă iar neputința.

Angela a oftat.

— Copiii ăștia nu sunt bolnavi, domnule. Sunt triști.

Toma a încremenit.

— Cum adică… triști? Sunt bebeluși.

— Bebelușii simt mai mult decât credem noi, a spus ea calm. Au simțit lipsa mamei lor. Au simțit frica dumneavoastră. Singurătatea din casă.

Cuvintele ei l-au lovit mai tare decât orice țipăt.

— Și tu… de unde știi toate astea? a întrebat el, suspicios.

Angela a privit în jos.

— Am pierdut și eu un copil. Acum zece ani. S-a născut prematur. A trăit doar trei zile. De atunci… am învățat să recunosc plânsul care nu vine din durere, ci din lipsă.

Toma nu a mai spus nimic.

În zilele următoare, a observat schimbarea. Gemenii dormeau mai bine. Mâncau. Se linișteau imediat când Angela îi lua în brațe. Când psiholoaga Doina Pavel a venit la evaluare, a încruntat din sprâncene.

— Nu e sănătos atașamentul acesta, a spus rece. Copiii vor deveni dependenți de ea.

— Dar sunt bine, a răspuns Toma.

— Este periculos, a insistat ea. Menajera depășește limitele.

Angela a fost chemată la birou.

— Trebuie să păstrezi distanța, i-a spus Toma, cu greu. Așa spune psiholoaga.

Angela a încuviințat, dar în seara aceea, gemenii au început din nou să plângă. Ore întregi. Neconsolați.

Toma a cedat.

A intrat în camera lor, i-a luat stângaci în brațe și s-a așezat pe podea. A plâns pentru prima dată de la moartea Clarei.

— Nu știu cum să fiu tată, a spus, cu vocea ruptă.

Angela s-a apropiat.

— Nimeni nu știe din prima, domnule. Dar dragostea… se învață făcând.

Din acea zi, a lăsat-o să-i ajute. A stat și el. A ținut copiii. A vorbit cu ei. Casa a început să respire din nou.

Când Doina Pavel a încercat să forțeze concedierea Angelei, Toma a refuzat.

— Dacă asta înseamnă să-mi vindec copiii, nu mă interesează ce spuneți.

Luna următoare, gemenii râdeau.

Într-o seară, Toma a luat fotografia Clarei în mână și a zâmbit printre lacrimi.

— Ai avut dreptate, a șoptit. Sunt frumoși.

Și pentru prima dată după mult timp, a simțit că familia lui, deși frântă, începea să se vindece.