Managerul a umilit-o pentru că părea săracă… fără să știe că ea era, de fapt, șefa milionară.

Ana a rămas nemișcată câteva secunde după ce apa s-a scurs pe podea. În birou se auzea doar bâzâitul aparatelor și respirația grea a oamenilor care asistau la scenă.

Apoi, încet, și-a ridicat capul.

Nu a țipat.
Nu a plâns.
Nu a cerut scuze.

Și asta i-a neliniștit pe toți.

Radu a râs scurt, mulțumit de spectacol, și s-a întors spre biroul lui, convins că tocmai își demonstrase autoritatea. Pentru el, Ana nu era decât încă o „neînsemnată” pusă la punct.

Ana a făcut un pas înainte.

Podeaua uda a scârțâit sub pantofii ei ieftini.

„Domnule Marinescu”, a spus calm, cu o voce joasă, dar clară.

Radu s-a întors iritat.

„Ce mai vrei și tu?”

Ana și-a scos telefonul. Nu unul de ultimă generație. Un model simplu. A format un număr.

„Bună dimineața”, a spus. „Vă rog să urcați imediat la etajul 12. Toți.”

A închis.

Radu a ridicat o sprânceană, amuzat.

„Pe cine ai sunat? Pe mama?”

Ana l-a privit drept în ochi pentru prima dată. În privirea ei nu era furie. Era ceva mult mai periculos: liniște.

În mai puțin de cinci minute, ușile liftului s-au deschis. Din ele au ieșit membrii consiliului de administrație. Directorul financiar. Directorul juridic. Oamenii pe care Radu îi vedea doar în ședințe rare, la costume scumpe.

Când au văzut-o pe Ana udă leoarcă, s-au oprit.

„Doamnă Popescu…”, a spus unul dintre ei, alb la față.

Biroul a amuțit complet.

Radu a râs nervos.

„Stați puțin… glumiți?”

Ana și-a desfăcut încet sacoul ud.

„Eu sunt Ana Popescu”, a spus rar. „Proprietara Grupului Altavista.”

Un murmur a străbătut biroul. Cineva a scăpat un pix. Altul s-a așezat brusc pe scaun.

Radu a făcut un pas înapoi.

„E o farsă… nu se poate…”

Directorul juridic a deschis o tabletă și a arătat un document.

„Actele sunt clare. Doamna Popescu deține 100% din companie.”

Ana s-a întors din nou spre Radu.

„În ultimele luni”, a continuat ea, „am primit 27 de plângeri despre comportamentul dumneavoastră. Umiliri. Amenințări. Abuz de putere.”

A făcut o pauză.

„Ceea ce ați făcut azi le întrece pe toate.”

Radu a început să transpire.

„Eu… eu doar…”

„Sunteți concediat”, a spus Ana simplu. „Cu efect imediat. Contractul dumneavoastră este reziliat. Beneficiile anulate. Iar imaginile de pe camerele de supraveghere vor ajunge la avocați.”

Radu s-a prăbușit pe scaun.

Ana s-a întors spre ceilalți angajați.

„Știu că mulți ați tăcut de frică. Nu vă condamn. De azi, lucrurile se schimbă.”

A respirat adânc.

„Respectul nu este un bonus. Este o obligație.”

În acea zi, Ana a stat până seara târziu. A vorbit cu oamenii. A ascultat povești despre salarii mici, despre ore suplimentare neplătite, despre umilințe zilnice.

În următoarele luni, regulile s-au schimbat. Managerii abuzivi au dispărut. Salariile au crescut. Angajații au început, pentru prima dată, să vină la muncă fără nod în gât.

Iar Ana?

Într-o dimineață, a venit la birou într-un costum elegant, dar simplu. A trecut prin hol, iar paznicul s-a ridicat imediat în picioare.

„Bună dimineața, doamnă.”

Ana a zâmbit.

Nu pentru că era recunoscută.

Ci pentru că, în sfârșit, oamenii erau tratați ca oameni.