Vulpea i-a dus pe vânători până la o groapă adâncă, chiar în mijlocul unui câmp uriaș și pustiu

Respirația i s-a tăiat. Celălalt vânător s-a apropiat și el, cu inima bătându-i în urechi. Groapa era mult mai adâncă decât părea de sus. Pereții erau drepți, ca și cum ar fi fost săpați de mâna omului, nu de natură.

— Nu-i groapă de animal, a spus încet. Asta e făcută intenționat.

La fund se vedea ceva mișcându-se.

Nu un animal. Mai multe.

Când ochii li s-au obișnuit cu întunericul, au înțeles. Erau caprioare. Două. Slabe, speriate, una cu un picior rupt. Tremurau, îngrămădite una în alta, cu ochii mari și umezi, privind în sus.

— Au căzut… a murmurat primul. Cineva a pus o capcană.

Un vânător adevărat știa ce înseamnă asta. Nu era vânătoare, era cruzime. O groapă săpată ca să prinzi animale vii, să le lași să moară de foame sau să le vinzi pe nimic.

Vulpea încă stătea pe margine.

Nu fugise.

Îi privea.

— Ne-a adus aici… a spus celălalt, aproape speriat. Parcă a vrut să ne arate.

Vântul bătea ușor peste câmp. Liniștea era apăsătoare. Nu se auzea decât un schelălăit slab, venit din groapă.

Primul vânător și-a scos căciula. Avea peste cincizeci de ani, mâini crăpate de muncă, crescut la țară, cu respect pentru pădure.

— Nu le lăsăm aici, a spus hotărât.

— Cum? Groapa are vreo cinci metri. N-avem frânghii.

S-au uitat unul la altul. Apoi spre mașină, parcată departe, la marginea pădurii.

— Merg după ajutor, a zis al doilea. Sun la pădurar. La 112, dacă e nevoie.

Primul a rămas pe loc, lângă groapă. Vulpea s-a apropiat câțiva pași, apoi s-a așezat pe zăpadă. Calmă. De parcă știa că treaba ei se terminase.

A durat aproape o oră până au venit oamenii. Pădurarul, doi săteni din satul apropiat și o mașină veche de ARO, cu o frânghie groasă în portbagaj.

Au lucrat încet, cu grijă. Una dintre caprioare a fost scoasă prima. Tremura, dar era vie. Cealaltă abia mai respira.

Când au tras-o afară, primul vânător și-a șters ochii cu mâneca hainei.

— Dacă mai stăteau o zi, mureau, a spus pădurarul.

Au anunțat autoritățile. Groapa a fost astupată. S-a deschis anchetă. Cineva din zonă urma să răspundă.

Când totul s-a terminat, câmpul era din nou liniștit.

Vulpea dispăruse.

Primul vânător s-a uitat o vreme în zare, apoi a spus încet:

— Am vânat toată viața. Dar azi… azi n-am împușcat nimic și parcă am făcut cel mai bun lucru.

Celălalt a dat din cap.

Au urcat în mașină și au plecat spre sat, cu gândul că uneori nu mergi în pădure ca să iei, ci ca să înveți.

Iar undeva, la marginea câmpului alb, o vulpe roșcată alerga liberă, dispărând printre umbrele iernii.