Cum am ajuns acasă, vecina mea m-a oprit brusc și mi-a spus:

Mi s-a oprit respirația. Inima îmi bătea atât de tare încât eram sigur că se aude în toată camera. M-am lipit de podea, sub pat, cu mâinile transpirate strânse în pumni.

L-am văzut prin spațiul îngust dintre pat și parchet. Pantofi negri. Exact ca ai mei. Blugi cunoscuți. Apoi s-a aplecat puțin și am zărit mâna.

Era mâna mea.

— Nu mai ești în stare de nimic… a continuat vocea. Te-ai lăsat iar pe tânjeală.

A deschis dulapul. A oftat nervos. A trântit o ușă.

Fiecare gest era al meu. Fiecare mișcare, fiecare oftat, fiecare înjurătură măruntă pe care o aruncam și eu când credeam că sunt singur.

Mintea mea refuza să accepte. Dar adevărul se așeza, greu, ca o piatră pe piept.

Bărbatul din casa mea eram eu.

Sau, mai bine spus, o parte din mine.

— De ce nu ești aici? a mormăit el. Știi bine că la ora asta trebuie să fim acasă.

„Noi.”

Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât orice.

Am realizat atunci că, de luni de zile, aveam goluri. Momente lipsă. Zile în care ajungeam acasă obosit fără să știu de ce. Vecini care mă salutau familiar, deși eu nu-mi aminteam să fi vorbit cu ei.

Țipetele de care vorbea vecina nu erau altceva decât certuri. Certuri cu mine însumi. Spuse cu voce tare.

El s-a așezat pe marginea patului. Atât de aproape încât i-am văzut șosetele.

— Dacă nu te pot ține în frâu, o să preiau eu, a spus calm. Eu mă descurc mai bine.

Mi-am dus mâna la gură ca să nu scot niciun sunet.

A stat acolo câteva minute. Apoi s-a ridicat, a luat cheile de pe masă — cheile mele — și a ieșit din apartament. A încuiat ușa.

Abia după ce am auzit liftul, am ieșit de sub pat. Tremuram din tot corpul. M-am dus la oglindă.

Mă privea aceeași față. Dar parcă nu mai era doar una.

M-am așezat pe canapea și am plâns. De frică. De rușine. De neputință.

În seara aceea, am sunat la mama. I-am spus că nu sunt bine. Că am nevoie de ajutor. A doua zi, am mers la medic. A urmat psihologul. A urmat adevărul pus în cuvinte grele: ani de stres, singurătate, nopți nedormite, toate adunate într-o ruptură pe care am ignorat-o.

Vecina nu a mai auzit niciun țipăt.

Pentru că am învățat, încet, să nu mai fug de mine.

Și, pentru prima dată după mult timp, când am încuiat ușa, am știut sigur un lucru: în casa mea locuiește o singură persoană. Iar de data asta, sunt prezent.