De Anul Nou, fiul meu mi-a dăruit o mopă, în fața întregii familii

Am rămas în picioare, cu mopa sprijinită de masă, în timp ce ecoul urărilor încă plutea în aer. Radu râdea. Mariana își acoperea gura, încercând să pară jenată. Sofia se uita la mine cu ochii mari, neînțelegând ce era așa de amuzant.

Am pus mopa jos, încet. Foarte încet.
Apoi am bătut ușor cu lingura în pahar.

Sunetul a fost mic, dar clar.
Toți au tăcut.

— Dragii mei, am spus calm, fără să ridic vocea, vreau și eu să vă fac un cadou de Anul Nou.

S-au privit între ei, ușor nedumeriți.
Radu a ridicat o sprânceană.

— Nu e nimic împachetat, am continuat. E doar un anunț.

Mi-am îndreptat spatele. Pentru prima dată în seara aceea, nu mai simțeam oboseala din picioare.

— Începând de mâine, casa asta se vinde.

A fost ca și cum cineva ar fi stins muzica dintr-odată.
Mariana a scăpat paharul din mână. Radu a râs scurt, neîncrezător.

— Mamă, ce glume faci…

— Nu glumesc.

Le-am privit pe rând. Pe fiecare.

— Casa asta, pe care o considerați hotel, cantină și loc de distracție gratuită, o vând. Cu tot cu teren. Am deja cumpărător. Actele sunt aproape gata.

— Dar… unde o să stai? a întrebat cineva.

Am zâmbit.
Un zâmbet mic, dar adevărat.

— Mi-am luat un apartament cu două camere, într-un oraș liniștit. Aproape de parc și de piață. La preț bun. Din banii rămași o să trăiesc decent. Pensia mea și economiile îmi ajung.

Radu s-a ridicat brusc.

— Și noi? Casa asta e casa noastră!

— Nu, Radu. A fost casa mea și a tatălui tău. Voi doar ați venit aici când a fost mâncare pe masă.

Tăcerea a devenit apăsătoare.

— Și încă ceva, am adăugat. De azi înainte, nu mai sunt menajera nimănui. Dacă vreți să mă vizitați, o faceți ca pe o mamă. Nu ca pe o femeie care gătește și tace.

Sofia s-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine.
M-a luat de mână.

— Bunico, eu vreau să vin la tine…

Ochii mi s-au umezit, dar am zâmbit.

— Tu ești mereu binevenită, suflet drag.

Nimeni nu a mai spus nimic.
Petrecerea s-a stins fără scandal, fără țipete. Oamenii au plecat mai devreme, în tăcere.

Am rămas singură în casă, din nou.
Dar de data asta, liniștea era altfel.

Nu mai era grea.
Era ușoară.

Am strâns masa fără grabă, am stins luminile și m-am așezat lângă fereastră. Afară ningea la fel de încet.

Am 82 de ani.
Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că viața mea e din nou a mea.

Am închis ochii și am șoptit:

— La mulți ani, Mario. Pentru tine.