„M-am săturat să-mi întrețin părinții tăi, în timp ce copilul nostru n-are haine pentru școală!”

Elena a plecat atunci fără să spună un cuvânt. Mergea pe drum cu ochii în lacrimi, dar în minte i se înfiripase o hotărâre cum nu mai avusese niciodată.

Ajunsă acasă, a deschis caietul în care ținea evidența cheltuielilor. Erau doar cifre, dar fiecare leușor din acel caiet avea povestea lui — haine pentru copil, lapte, medicamente, chirie. Nimic în plus. A oftat și a închis coperta.

În acea seară, când Dănuț a intrat pe ușă, cu zâmbetul lui liniștit, a găsit-o așezată la masă, cu un plic în față.
– Ce e asta? – a întrebat el.
– Facturile. Și o copie după transferurile tale. Le-am scos de la bancă. Vreau să stăm de vorbă.

Dănuț s-a înroșit. A încercat să glumească, dar privirea Elenei era rece, hotărâtă.
– De doi ani muncim amândoi. Eu mă trezesc la cinci dimineața să-l duc pe Andrei la grădiniță, tu pleci la șantier. Și totuși n-avem bani nici de o pereche de pantofi pentru copil. Ți se pare normal?

– Tatăl meu a zis că…
– Tatăl tău a zis multe! – l-a întrerupt ea. – Dar faptele vorbesc. Părinții tăi trăiesc mai bine decât noi! Și știi de ce? Pentru că tu le-ai dat tot.

Dănuț a rămas tăcut. Nici el nu mai credea în „dobânzile” promise. Dar rușinea de a recunoaște că fusese păcălit de propriii părinți îl ținea pe loc.

Elena s-a ridicat, i-a pus mâna pe umăr și i-a spus încet:
– Eu nu vreau să-ți aleg între familie și noi. Dar dacă nu te trezești, n-o să mai avem nimic de salvat.

A doua zi, Dănuț nu s-a dus la muncă. A mers direct acasă la părinți. Mama lui, cu bigudiurile încă în păr, a zâmbit fals când l-a văzut.
– Dragul mamei, ce surpriză! Ai venit cu banii?
– Da, mamă, am venit cu banii, – a spus el, scoțând un plic din buzunar. – Dar nu să ți-i dau. Ci să-ți arăt cât de mult ați greșit.

A deschis plicul și a scos mai multe extrase de cont.
– Aici e tot. Doi ani de muncă. Douăzeci și patru de salarii. Aici sunt visele mele și ale Elenei. Banii ăștia trebuiau să fie un viitor pentru copilul nostru, nu pentru vacanțele voastre.

Tatăl lui a oftat, dar femeia a râs nervos.
– Vai de mine, Dănuț, ce vorbe sunt astea? Noi am făcut totul pentru tine!
– Nu, mamă, – a spus el ferm. – Ați făcut totul pentru voi. Eu am crezut că vă ajut, dar de fapt v-am ținut în puf, în timp ce copilul meu n-avea nici măcar o jucărie nouă.

S-a întors să plece.
– Și să știi că, de azi, fiecare leu muncit va fi pentru familia mea. Nu mai există „dobânzi”, nu mai există „investiții”. Doar adevăr.

A ieșit pe ușă fără să se mai uite înapoi. Când a ajuns acasă, Elena îl aștepta cu Andrei în brațe.
– Ai făcut-o? – l-a întrebat ea, cu teama în glas.
– Da, – a spus el, și i-au dat lacrimile. – Am terminat cu trecutul.

Au rămas amândoi în tăcere câteva clipe. Era o liniște ciudată, dar frumoasă. O liniște a începutului.

Peste câteva luni, Elena și Dănuț au reușit să pună deoparte primii 1.000 de lei. Au cumpărat haine noi pentru copil, iar restul i-au pus într-un plic cu o etichetă scrisă de mână: „Pentru visul nostru”.

Nu era mult, dar era începutul unei vieți trăite cu demnitate.

Când, mai târziu, soacra a venit la ușă plângând că nu mai are bani de întreținere, Dănuț a privit-o cu tristețe și i-a spus:
– Mamă, acum știu cât valorează munca mea. Nu mai pot fi banca nimănui.

Și pentru prima dată, femeia n-a mai avut nimic de spus.

Elena l-a îmbrățișat și a șoptit:
– Acum avem tot ce ne trebuie, Dănuț. Nu bani, ci pace.

Iar în acea seară, familia lor mică a adormit zâmbind — pentru că, în sfârșit, trăiau din munca lor, nu din iluzii.