Vă rog, plătesc mâine — imploră o fetiță săracă la casa de marcat a unui supermarket.

…iar în fața lui a zărit o fetiță de cel mult zece ani, cu o rochiță jerpelită și părul prins neglijent într-o coadă. Ținea în mâini o sticlă de lapte și un pachet de pâine, iar casierița o privea cu un amestec de milă și neputință.

— Nu pot să trec produsele fără plată, draga mea, îi spuse femeia cu voce blândă. Așa sunt regulile…

Fetița își mușcă buza, iar ochii i se umplură de lacrimi. În acel moment, Petru scoase cardul și se apropie calm.

— Pune și astea pe nota mea, zise el simplu.

Casierița îl recunoscu imediat — omul despre care se scria mereu în revistele de afaceri. Fetița îl privi speriată.

— Mulțumesc, domnule, dar… eu vă dau banii mâine, pe cuvânt!

— Nu e nevoie, micuțo, zâmbi Petru. Doar ai grijă de mama ta.

Ea încuviință și se grăbi spre ieșire, strângând pungile la piept. Totuși, ceva în felul în care alerga, în pașii ei mici și grăbiți, îl făcu pe Petru să o urmeze. Era un impuls pe care nu-l putea explica.

Fetița traversă câteva străduțe lăturalnice, apoi coborî într-un cartier modest, plin de blocuri vechi și case dărăpănate. Petru opri mașina la colț și continuă pe jos. În curând, o văzu intrând într-o casă mică, cu tencuiala căzută.

Se apropie și, prin ușa întredeschisă, o auzi spunând:
— Mamă, am adus laptele! Un domn bun ne-a ajutat!

Vocea care îi răspunse îl lovi ca un trăsnet. Era o voce pe care o știa prea bine, una pe care o visase ani la rând. Inima i se opri o clipă.

— Maria… șopti el, fără să-și dea seama.

A intrat încet, iar privirea i s-a oprit pe femeia întinsă pe un pat vechi, acoperită cu o pătură subțire. Deși chipul îi era slăbit, o recunoscu imediat. Fosta lui iubită, cea care dispăruse fără urmă în urmă cu șapte ani.

— Petru? murmură ea, cu voce abia auzită. Nu se aștepta să-l vadă vreodată.

Fetița privi nedumerită între ei.
— Mamă, îl cunoști pe domnul?

Lacrimile îi curgeau pe obraji. Petru se apropie și o strânse ușor de mână.
— De ce n-ai venit la mine? De ce ai dispărut așa?

Maria oftă și-și plecă privirea.
— Am aflat că eram însărcinată. N-am vrut să te încurc. Știam că viața ta mergea într-o altă direcție… și nu am vrut să fiu o povară.

Petru își duse mâna la frunte, simțind cum lumea i se prăbușește. Se uita la fetiță — aceeași privire, aceiași ochi verzi pe care îi vedea dimineața în oglindă.

— E… fiica mea?

Maria încuviință tăcut.

Timpul părea că s-a oprit. Toți anii pierduți, toate întrebările fără răspuns se îngrămădeau acum într-o cameră mică, cu miros de mucegai și durere.

Petru se ridică brusc.
— Nu mai rămâneți aici. Mâine vă mut la mine. Mă ocup de tratamente, de tot. Nu mai vreau să vă lipsească nimic.

Maria încercă să protesteze, dar fetița o strânse de mână:
— Hai, mamă, te rog…

A doua zi, Petru le-a adus într-un apartament luminos, aproape de parc. Pentru prima dată după ani întregi, se simțea viu. Avea din nou o familie, ceva real, dincolo de banii și mașinile lui scumpe.

Maria a început tratamentul, iar sănătatea ei s-a îmbunătățit treptat. Petru, în schimb, s-a schimbat cu totul. A vândut o parte din afaceri și a deschis o fundație pentru mame singure, pe numele fiicei lui — Andreea.

Când, într-o seară, micuța l-a îmbrățișat și i-a spus:
— Tată, ești cel mai bun om din lume,
el a înțeles ceva ce nici toți banii din lume nu-i putuseră cumpăra: sensul adevărat al vieții.

Uneori, destinul are grijă să ne ducă exact acolo unde inima noastră trebuia să fie dintotdeauna.