În timpul programului, asistentei directorului i s-a făcut brusc rău

Bătrânul a întors ușor încheietura Anei spre lumină. Sub metalul lucios al brățării, pielea ei era roșie, inflamată, ca arsă.

— De când o porți? a întrebat el calm.

Ana a înghițit în sec.
— De vreo trei luni… Soțul meu mi-a luat-o dintr-un târg, din afară. A zis că e „specială”.

Bătrânul a dat din cap, de parcă se aștepta la răspuns. A scos din buzunar o lupă veche și a privit atent interiorul brățării.

— Nu e ce pare. Are un aliaj prost și un strat care reacționează cu transpirația. La unii oameni, mai ales când sunt obosiți și stresați, dă peste cap inima și tensiunea.

Ana a simțit cum i se înmoaie mâinile.
— Cum adică… din cauza unei brățări?

— Am fost tehnician la o fabrică, zeci de ani, a oftat el. Am văzut multe. Și nu ești prima.

Cu o mișcare blândă, i-a desfăcut închizătoarea și i-a dat brățara jos. În clipa aceea, Ana a simțit ceva ciudat. Parcă cineva i-ar fi luat o greutate de pe piept.

Respirația i s-a mai liniștit. Inima nu mai bătea haotic. Vederea i s-a limpezit.

— Doamne… a șoptit ea. Chiar îmi trece.

Bătrânul a zâmbit ușor.
— Mai stai puțin. Să-ți revină puterile.

Au stat câteva minute în tăcere, pe banca din parc. Copiii se jucau mai încolo, o mamă își plimba copilul în cărucior, iar orașul mergea înainte, nepăsător.

— Știți, a spus Ana după un timp, credeam că sunt doar stresată. Că muncesc prea mult.

— Și asta, a dat din cap bătrânul. Dar uneori, lucrurile mici fac cele mai mari probleme.

Ana a strâns brățara în palmă și a simțit un fior.
— O să o arunc.

— Mai bine. Sănătatea nu se cumpără, nici cu mii de lei.

Când s-a ridicat, se simțea alt om. L-a privit pe bătrân, vrând să-i mulțumească, dar el deja se îndepărta încet, sprijinindu-se într-un baston.

— Stați! Cum vă cheamă? a strigat ea.

— Nu contează, a răspuns el fără să se întoarcă. Ai grijă de tine.

Ana a rămas câteva clipe pe loc, cu un nod în gât. Apoi și-a scos telefonul și l-a sunat pe soțul ei.

— Vino diseară mai devreme, i-a spus. Avem de vorbit.

În seara aceea, brățara a ajuns la gunoi. Iar Ana a înțeles ceva ce uitase de mult: munca poate aștepta. Sănătatea, nu.

De atunci, când simte că o ia valul, își amintește de banca din parc și de bătrânul necunoscut. Și își spune simplu, ca orice om din popor:

„Mai încet. Viața nu e o cursă.”