Fiica unei milionare nu mersese niciodată

Râsul Isabelei s-a stins încet, dar ceva rămăsese în aer. Ca o ușă deschisă.

Carmen s-a apropiat fără teamă. A pus mâna pe brațul scaunului și s-a aplecat ușor.
— Dacă nu zboară, sigur merge repede, nu?

Isabela a clipit. Nimeni nu-i mai vorbise așa. Fără milă. Fără grijă exagerată. Fără șoapte.

— Nu… — a spus ea încet. — Nu merge deloc.

— Păcat, a zis Carmen sincer. Apoi a zâmbit. Dar putem să ne prefacem.

Diego era alb la față. Se uita spre ușă, așteptând să apară cineva, o doamnă în costum, o mustrare, sfârșitul. Dar nu venea nimeni.

Isabela a înghițit în sec.
— Cum adică?

Carmen s-a uitat în jur, a coborât vocea conspirativ.
— Închizi ochii. Și eu împing. Și ne prefacem că suntem pe o stradă de la munte. Cu vânt.

Isabela a ezitat. O secundă. Apoi și-a închis ochii.

Diego a simțit ceva ciudat în piept. Ca atunci când vezi copilul tău făcând primul pas… chiar dacă nu e al tău.

Carmen a împins ușor. Foarte ușor. Roțile au scârțâit abia sesizabil pe podeaua lucioasă.

— Ține-te! a strigat Carmen.

Isabela a râs din nou. Alt râs. Mai puternic. Umerii i s-au mișcat. Respirația i s-a accelerat.

— Simți? a întrebat Carmen. Urcăm!

Și atunci s-a întâmplat.

Isabela a simțit ceva diferit. Nu în picioare. Mai sus. În șolduri. Un fior. Ca un curent slab.

— Stai… a spus ea, deschizând ochii.

Diego s-a apropiat instinctiv.
— Ce e, draga mea?

Isabela se uita în jos. Concentrată. Maxilarul încordat.
— Cred… cred că am simțit ceva.

Carmen s-a oprit.
— Ceva bun?

— Da.

Timpul s-a strâns într-un punct mic.

Diego a pus mâna pe spătar.
— Nu forțăm. Doar respirăm.

Isabela a închis ochii din nou. Și-a încordat abdomenul, cum o învățaseră de mii de ori. De data asta, nu pentru un aparat. Nu pentru un doctor. Pentru ea.

Și piciorul drept… s-a mișcat.

Un milimetru. Dar s-a mișcat.

Diego a simțit că-i fug picioarele. Carmen a rămas cu gura deschisă.

— Ai văzut?! a strigat Isabela. Am mișcat!

În câteva secunde, salonul s-a umplut de oameni. Mama Isabelei, îngrijitori, pază.

— Ce se întâmplă aici?!

Dar Isabela nu mai auzea. Se uita doar la Diego.
— A fost pe bune, nu?

Diego a dat din cap, cu ochii în lacrimi.
— Pe bune, copilă.

Zilele următoare au fost un haos. Medici, teste, emoții. Verdictul a venit clar: nu un miracol instant, dar un început real. Nervii răspunseseră. Ceva fusese deblocat.

Mama Isabelei l-a chemat pe Diego într-o dimineață.
— Cât câștigi pe lună?

El a ridicat din umeri.
— Puțin.

— De azi, vei fi asistentul personal al fiicei mele. Și prietenul ei. Cu contract. Cu salariu bun. Și cu Carmen inclusă.

Diego a plâns atunci. Pentru prima dată fără rușine.

Într-o primăvară, la șase luni după, Isabela a făcut primii pași, sprijinită de bare, într-o clinică din Brașov. Carmen a aplaudat. Diego a ținut respirația.

Nu luxul schimbase totul. Nici banii.

Ci o întrebare simplă:
„Putem să ne prefacem?”

Și un om care nu uitase cum e să fii om.