— Du-l la orfelinat, ne va fi mai bine fără el! — a țipat bunica.

Romică s-a întors acasă târziu, cu ochii umflați de plâns și hainele ude de la zăpada care se topea pe acoperiș. Înăuntru, bunica stătea pe canapea, tăcută, cu mâinile strânse în poală. Mama lui se plimba prin cameră, iar tatăl privea în gol, ca un om care nu mai știe ce să spună.

Când ușa s-a deschis, toți s-au uitat la el ca la o fantomă. „Unde-ai fost, măi copilule?!” a izbucnit mama, dar glasul i s-a frânt.

Romică n-a spus nimic. S-a descălțat încet și s-a dus în cameră, trântind geaca pe pat. Lumea lui se prăbușise de mult, dar abia acum înțelesese cât de singur era.

În seara aceea n-a mai mâncat. S-a întins în pat și a privit tavanul, ascultând cum părinții se ceartă din nou. „E vina ta, Irina! Țipi toată ziua la el!” „Ba tu nu te implici deloc, Viorele!”

Își dorea doar liniște. O clipă în care să nu-l doară nimic.

A doua zi, muncitorul care îl salvase a venit la ușa lor. Era un bărbat solid, cu o privire caldă. „Sunt Petre, lucrez la acoperiș. M-am gândit la băiatul dumneavoastră. Poate l-aș putea lua din când în când cu mine, să mă ajute. Să mai iasă din casă.”

Mama l-a privit suspicioasă, dar tatăl a dat din cap: „Poate e bine, să vadă și el ce-nseamnă munca.”

Și așa a început schimbarea.

Romică mergea aproape zilnic cu nea Petre. Îi plăcea mirosul lemnului, zgomotul uneltelor și felul în care bărbatul îi vorbea — calm, fără țipete. Îl învăța să țină cuie, să măsoare, să nu se grăbească. „Răbdarea, băiete, e jumătate din viață”, îi spunea adesea.

Pentru prima dată, Romică se simțea văzut. Înțeles.

Cu timpul, a început să vorbească și mai mult cu Petre. I-a povestit despre mama care îl certa pentru orice, despre bunica ce-l numea „povară” și despre serile când se ascundea în baie ca să plângă.

Bărbatul asculta în tăcere, apoi îi spunea: „Știi ceva, măi Romi? Viața e ca o casă. Dacă temelia e strâmbă, nu trebuie s-o dărâmi. Trebuie doar s-o întărești.”

Cuvintele alea au rămas în mintea lui.

Anii au trecut, iar Romică a crescut. A învățat o meserie și, cu timpul, a început să repare lucruri pentru vecini. Mâinile lui mici de altădată deveniseră sigure, pricepute. Oamenii îl chemau nu doar pentru munca lui, ci și pentru zâmbetul blând pe care-l purta mereu.

Într-o zi, mama lui, îmbătrânită și obosită, l-a privit și a spus încet: „Ți-am greșit, copilul meu… Dar tu m-ai învățat că dragostea nu se spune, se arată.”

El i-a zâmbit. „Și eu am greșit, mamă. Dar am învățat ceva de la nea Petre: omul nu se rupe de la un cuvânt, ci se vindecă prin răbdare.”

Când Petre a murit, Romică a mers la mormântul lui și a lăsat un aparat cu laser, la fel ca acela pe care i-l arătase în ziua aceea pe acoperiș.

„Mulțumesc că m-ai învățat ce-nseamnă viața, nea Petre. Dacă n-ai fi fost tu, azi n-aș mai fi aici.”

Și-a ridicat privirea spre cer și a simțit pentru prima dată că locul lui pe lume e sigur. Nu pentru că alții l-au acceptat, ci pentru că el învățase să se accepte.

De atunci, când vede vreun copil singur pe stradă, Romică se oprește și îi zâmbește. Poate nu-l va salva, dar un zâmbet la timp poate schimba o viață. Așa cum un om simplu, cu un aparat de laser, i-a salvat cândva pe el.