„Cine rezolvă problema asta se căsătorește pe loc cu mine”

Luca s-a oprit în fața catedrei și a lăsat mopul jos, ca și cum ar fi lăsat o viață întreagă în urmă. În sală nu se mai auzea nimic. Nici foșnet de caiet, nici respirații grăbite. Studenții se uitau ba la el, ba la tablă, ca și cum ar fi asistat la o glumă care scăpase de sub control.

Amelia s-a apropiat de tablă. A luat creta din mână lui Luca și a refăcut calculele, unul câte unul. Nu se grăbea. Era atentă, aproape rigidă. Pentru prima dată, siguranța ei se clătina.

Când a ajuns la final, mâna i s-a oprit.

— E corect… a spus încet.

Un murmur a străbătut sala. Cineva a scăpat un „nu se poate”. Altul a râs scurt, neîncrezător. Luca stătea drept, cu palmele bătătorite lipite de pantaloni, fără să caute aplauze.

— Cum ai ajuns la soluție? a întrebat Amelia, ridicând privirea spre el.

— Așa am învățat eu, doamnă profesoară, a răspuns simplu. Tatăl meu făcea calcule noaptea, pe colțul mesei din bucătărie. Eu mă uitam.

Amelia l-a privit altfel. Nu ca pe un om de serviciu. Nu ca pe o glumă. Ci ca pe un egal. A înghițit în sec.

— Am spus ce am spus, a rostit ea clar. Și nu-mi retrag cuvintele.

Studenții au amuțit complet.

— Dar nu aici, nu acum, a continuat ea. După curs.

În zilele care au urmat, vestea s-a dus prin toată facultatea din București. Omul care spăla pe jos rezolvase ecuația pe care nimeni nu o înțelegea. Unii râdeau, alții îl priveau cu respect. Luca își făcea treaba ca înainte. Lua autobuzul 32 dimineața, mânca un covrig de 2 lei la colț și nu spunea nimănui nimic în plus.

Amelia, în schimb, nu mai era aceeași. Îl căuta din priviri pe holuri. L-a invitat la o cafea. Apoi la alta. Au vorbit despre viață, despre rate, despre cum e să numeri fiecare leu la final de lună. Despre mame bolnave și vise amânate.

Luca i-a spus că n-a avut bani de facultate. Că a muncit din prima zi după armată. Că matematica a fost singurul lucru care l-a făcut să uite de griji.

Într-o seară de vineri, la o masă mică, într-un restaurant simplu de cartier, Amelia a scos un inel. Nu era scump. Nici extravagant. Dar era sincer.

— M-ai făcut să-mi amintesc cine eram înainte să-mi fie frică să greșesc, i-a spus ea.

S-au căsătorit la Starea Civilă, într-o zi ploioasă. Colegii au venit mirați, studenții au aplaudat, iar portarul le-a ținut ușa deschisă cu un zâmbet larg.

La câteva luni după, Luca a fost angajat ca asistent universitar. Nu pentru că era „minunea de pe hol”, ci pentru că știa. Pentru că merita.

Iar Amelia a învățat ceva ce nicio ecuație nu te învață: adevărata valoare a unui om nu stă în titulaturi, ci în ce poartă în minte și în inimă.

Au ieșit din clădire mână în mână. Ploaia se oprise. Și, pentru prima dată după mult timp, viitorul părea simplu, clar și corect rezolvat.