În timp ce nepotul meu îngheța afară pentru că a ars cina

Am intrat mai adânc în sufragerie, iar Emil a pășit în urma mea, încă tremurând, cu geaca mea pe el, prea mare pentru umerii lui slabi.

Am închis ușa încet, dar în liniștea aia apăsătoare s-a auzit ca un trăsnet.

—Strânge masa —am spus calm.

Nimeni nu s-a mișcat.

—Acum.

Alina a râs scurt, forțat.

—Cred că glumiți…

Am scos din buzunar o mapă subțire, pe care o țineam mereu în mașină. Am pus-o pe masă, lângă farfurii și pahare.

—Nu glumesc niciodată când vine vorba de familie.

Robert s-a apropiat încet, de parcă știa deja ce urmează.

—Tată…

—Ai semnat —i-am spus, fără să ridic vocea—. Ți-am dat casa asta ca să-ți crești copilul, nu să-l umilești.

Emil stătea în spatele meu, tăcut. Îi auzeam respirația sacadată.

Alina și-a încrucișat brațele.

—Nu puteți să ne scoateți afară așa, dintr-odată.

Am întors capul spre ea.

—Ba pot. Și o fac.

Am deschis mapa și am scos copia contractului.

—Aveți treizeci de zile să plecați. Începând de azi.

Andreea a început să plângă. Matei se uita speriat când la mine, când la părinții lui.

Robert și-a pus mâinile în cap.

—Tată, te rog… putem vorbi…

—Am vorbit destul —i-am spus—. Și tu n-ai ascultat.

S-a lăsat iar liniștea. Dar nu mai era aceeași. Era grea, apăsătoare, plină de rușine.

M-am întors spre Emil.

—Ia-ți lucrurile. Plecăm.

A clipit des, de parcă nu-i venea să creadă.

—Acum?

—Acum.

A dat din cap și a fugit spre camera lui.

Alina a izbucnit:

—Îl luați și îl răsfățați! De asta e așa!

M-am oprit în prag.

—Nu. Îl tratez ca pe un om.

După câteva minute, Emil a revenit cu un ghiozdan și o pungă. Atât avea.

Atât îi lăsaseră.

Am ieșit împreună în noaptea rece. De data asta, nu mai părea la fel de tăioasă.

În mașină era cald. Am pornit motorul și i-am întins un pachet.

—Ține. Sarmale. Și cozonac.

A zâmbit pentru prima dată.

Un zâmbet mic, dar adevărat.

Pe drum n-a spus nimic. Nici eu.

Dar când am ajuns acasă, s-a oprit în ușă și m-a întrebat încet:

—Pot să stau… cât am nevoie?

L-am privit.

—Ești acasă, măi băiete. Nu mai pleci nicăieri.

Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu le-a lăsat să cadă.

În seara aia, am mâncat împreună, în liniște. Fără muzică tare, fără prefăcătorie. Doar noi doi, la o masă simplă, dar caldă.

Și pentru prima dată după mult timp, Crăciunul chiar a însemnat ceva.