i 24 de ore să pleci din casa mea

Daniel a răspuns sigur pe el. Îl știam după ton. Era genul de om care credea că totul i se cuvine.

La început, a râs. Un râs scurt, ironic.
„Cum adică 84%?”, a întrebat.
Apoi a tăcut.

Tăcerea aia a durat câteva secunde bune. Secunde în care lumea lui s-a crăpat încet, ca un perete vechi.

Eu eram într-o cafenea mică din Ploiești, cu masa lipită de geam. Afară ploua mărunt. Cafeaua era amară, dar nu mai conta. Îmi tremura puțin mâna, nu de frică, ci de emoție.

Vocea de la telefon i-a explicat calm. Acte, semnături, procente. Investiții făcute „la început, printr-un terț”. Contracte notariale. Totul legal. Totul clar.

Daniel a încercat să întrerupă. A ridicat tonul.
Apoi iar a tăcut.

Mi-l imaginam. Stând în sufrageria casei „lui”, cu tablourile alese de Laura pe pereți. Cu canapeaua pe care ea dormea uneori cu o carte pe piept. Casa din care mă dăduse afară ca pe un străin.

Telefonul s-a închis.

După nici zece minute, al meu a început să vibreze.

Nu i-am răspuns.

L-am lăsat să sune. O dată. De două ori. De cinci ori.

M-am ridicat, am plătit cafeaua și am ieșit în ploaie. Aerul rece mi-a prins bine. Pentru prima oară după înmormântare, am respirat adânc.

Seara, m-am întors la pensiune. Pe pat, am scos poza Laurei. Am stat mult uitându-mă la ea.

„Tata, ai grijă de tine”, îmi spunea mereu.

A doua zi, m-am dus la un notar. Un om calm, trecut de cincizeci de ani. M-a recunoscut imediat. Știa povestea firmei. Știa adevărul.

În următoarele zile, lucrurile s-au mișcat repede. Conturi blocate. Decizii amânate. Contracte suspendate. Firma lui Daniel, care părea solidă, s-a dovedit a fi un castel de nisip.

M-a sunat din nou. De data asta, vocea îi era schimbată.

„Ion… hai să vorbim.”

Ne-am întâlnit într-un birou rece, cu pereți albi. Nu mai era sigur pe el. Nu mai era stăpânul situației.

„De ce?”, m-a întrebat. „De ce faci asta?”

L-am privit calm.
„Nu fac nimic. Doar îmi iau ce mi se cuvine.”

I-am spus adevărul. Că banii pe care i-am investit erau economiile mele. Lei strânși din ani de muncă, din nopți nedormite. Că Laura știa tot. Că ea insistase să fie totul legal, „ca să fie tata protejat”.

Atunci a coborât privirea.

Am vândut firma. Nu din răzbunare, ci din nevoie de liniște. Cu banii, am cumpărat un apartament mic, luminos. Mi-am pus poza Laurei pe comodă. Am donat o parte din sumă unei burse pentru studenți fără părinți.

Daniel a pierdut casa. A pierdut firma. Dar mai ales, a pierdut respectul.

Eu am rămas cu durerea, dar și cu demnitatea.

Și, într-un fel ciudat, cu pacea.

Pentru că uneori, adevărata dreptate nu vine cu strigăte.
Vine în liniște.
Exact când ceilalți cred că ai pierdut tot.