Mirosul de nespălat a intrat înaintea lui

Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic. Nici muzica discretă din boxe, nici foșnetul hainelor fine, nici pașii clienților. Doar respirațiile noastre tăiate.

Pe tejghea, sub lumina rece, erau câteva teancuri groase de bancnote de 100 de lei, legate cu elastic. Bani curați, noi, mirosind a cerneală proaspătă, nu a stradă. Mult mai mulți bani decât vedeai de obicei într-o zi întreagă în magazinul acela din Centrul Vechi al Bucureștiului.

Șefa de magazin a clipit de mai multe ori, ca și cum credea că vede prost.
— Ce… ce glumă e asta? — a bâiguit ea, uitându-se când la bani, când la bărbat.

— Nicio glumă — a răspuns el calm. — Sunt 38.000 de lei. Exact cât costă costumul ăla și diferența pe care o mai aveam de achitat.

Un murmur s-a ridicat din magazin. O doamnă cu o poșetă cât o jumătate de salariu minim și-a dus mâna la gură. Un bărbat în costum scump s-a apropiat puțin, curios.

Paznicul, care tocmai se pregătea să-l apuce de braț, s-a oprit.
— Doamnă, cred că… — a început el, dar șefa l-a oprit dintr-un gest nervos.

— De unde ai tu banii ăștia? — a întrebat ea, cu voce ascuțită.

Bărbatul a ridicat din umeri.
— Din muncă.

A râs scurt. Un râs obosit.
— Știu, nu se vede pe mine. Dar munca nu arată mereu frumos.

S-a uitat din nou la vitrină. Costumul era gri-închis, croit perfect, genul de haină pe care o porți o dată și îți schimbă felul în care mergi.

— Acum doi ani — a continuat el — am intrat aici îmbrăcat la fel ca azi. Am probat costumul. Mi l-am pus în cap că o să-l am. Nu pentru fițe. Pentru un interviu.
A făcut o pauză.
— N-am avut bani atunci. Vânzătoarea de atunci m-a lăsat să-l probez. A zis „plătești când poți”.

Șefa de magazin s-a înroșit.
— Asta e imposibil! Noi nu facem așa ceva!

— Nu dumneavoastră — a spus el. — O fată tânără. Ioana o chema. A plecat între timp.

Câteva capete au dat aprobator din sală. Cineva șoptea: „Ții minte fata aia…”.

— Am plecat atunci fără costum și fără job — a spus bărbatul. — Am dormit pe unde-am apucat. Am strâns sticle. Am cărat saci în piață. Apoi, într-o zi, cineva m-a întrebat dacă știu să sudez. Știam.

Vocea i s-a mai îndreptat.
— Azi lucrez pe șantier, pe contract. Muncesc 12 ore pe zi. Nu e viața visurilor mele, dar e cinstită.

Șefa de magazin nu mai avea replici. Se uita la bani ca la un obiect periculos.

— Am venit să-mi plătesc datoria — a repetat el. — Și să iau costumul. Dacă mai e.

Un vânzător mai în vârstă a îndrăznit să spună încet:
— Este, doamnă… este exact acolo.

Șefa a înghițit în sec.
— Mergeți… mergeți să-l probați — a zis ea, forțând un zâmbet care nu-i ieșea.

Când bărbatul s-a întors din cabină, magazinul parcă s-a micșorat. Costumul stătea pe el impecabil. Spatele drept, privirea sigură. Era alt om.

— Se potrivește — a spus simplu.

A plătit, a luat bonul și a strâns costumul în husă. Înainte să iasă, s-a întors spre șefa de magazin.

— Știți ce miroase urât cu adevărat? — a întrebat el calm. — Nu hainele mele. Ci felul în care judecați oamenii.

Apoi a ieșit.

Ușa de sticlă s-a închis încet în urma lui. Nimeni n-a mai spus nimic.

În magazin a rămas doar un miros fin de parfum scump… și un gust amar, greu de înghițit.