În timp ce ridicam cuțitul ca să tai tortul de nuntă

Am simțit cum aerul rece din bucătărie mă lovește în față, ca un trezitor brusc. Tălpile mi se împiedicau în rochia prea lungă, dar Sorina mă trăgea fără să se uite înapoi. Luminile fluorescente pâlpâiau peste tigăile aruncate, mesele pline și vasele lăsate la spălat, iar bucătarii, surprinși, au rămas nemișcați, cu polonicele în aer.

— Sorina, ce se întâmplă? — am reușit să gâfâi, dar ea nu s-a oprit.

— Nu aici — a șoptit. — Hai!

Am ieșit printr-o ușă de serviciu și am ajuns în spatele clădirii, în parcarea pentru angajați. Aerul nopții m-a lovit în plămâni și, pentru o clipă, am vrut să mă opresc, să respir, să înțeleg ce se întâmplă. Dar Sorina nu mi-a dat voie.

— Intră! — a spus, împingându-mă spre mașina ei, o Dacie veche, vopsită cu spray negru, cu aripi ruginite.

Am urcat, iar Sorina a pornit motorul cu mâinile tremurând.

— Sorina, vorbește! Ce are Dan? Ce ai văzut? Ce v-ați zis voi înainte de nuntă?

Ea a înghițit în sec, a tras aer adânc și a pornit în trombă, ieșind din parcarea Conservatorului.

— Maria… nuntă asta n-a fost făcută pentru tine. A fost făcută pentru el.

M-am încruntat, cu stomacul strâns.

— Ce înseamnă asta?

Sorina a privit drumul, apoi pe mine, și am văzut ceva în ochii ei ce nu mai văzusem niciodată: frică adevărată, crudă.

— Am intrat în dressingul lui, în timp ce tu erai cu fotograful. Am vrut doar să îi iau butoniera, că uitase să o prindă. Dar… am găsit un plic. Unul gros, cu numele tău pe el.

— Și? — am întrebat, deși vocea îmi tremura.

— Înăuntru era o hârtie cu datorie. Pe numele tău. De două sute cincizeci de mii de lei. Cu scadență… azi. Și semnătura… nu era a ta.

Am simțit cum tot sângele îmi cade în stomac. Nu avea cum. Eu nu semnasem nimic, niciodată.

— De ce ar face asta? — am întrebat, abia șoptind.

Sorina a continuat:

— Știi tortul ăla „special”? Nu era glazură specială. Era ceva în interior. Am văzut cum unul dintre chelneri a pus o fiolă în stratul din mijloc și i-a dat un semn lui Dan. Și Dan… Dan a aprobat.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras podeaua de sub picioare.

— Deci voia să…

— Da — a zis ea, fără să mă privească. — Să cazi acolo, în fața tuturor. Și apoi să pară un accident. Datoria ar fi trecut la el… și averea bunicii. Tot.

Lacrimile mi-au umplut ochii, dar nu aveam timp să plâng. Pentru că Sorina a înjurat brusc.

— Ține-te!

În oglinda retrovizoare, farurile unui SUV negru se apropiau cu viteză. Îl știam. Mașina lui Dan.

— Ne urmărește! — am strigat.

— Normal că ne urmărește! — a rostit Sorina, trăgând volanul brusc la dreapta, intrând pe un drum secundar spre marginea orașului.

Drumul era întunecat, flancat de câmpuri și câteva case izolate. Dacia hurducaia din toate încheieturile, iar farurile SUV-ului se apropiau ca două ochiuri de foc.

— Sorina, o să ne prindă!

— Nu dacă ajungem la Moș Ilie — a spus ea printre dinți.

— Cine e Moș Ilie?!

— Singurul om care are curajul să stea în calea lui Dan.

Mașina a luat o groapă, iar eu m-am lovit cu umărul de portieră. SUV-ul a venit și mai aproape, claxonând lung, amenințător.

— Mai repede! — am strigat.

Sorina a apăsat accelerația până la podea. Motorul Daciei urla ca un animal rănit.

În depărtare, am văzut o luminiță. O casă mică, cu pridvor, iar în fața ei — un bărbat bătrân, sprijinit într-un baston, privind direct spre noi.

— E el! — a spus Sorina.

SUV-ul s-a apropiat, pregătit să ne lovească din spate.

— Sorina!

— Ține-te! — a strigat ea.

A virat brusc în curtea bătrânului. Roțile au scârțâit pe pietriș, iar mașina s-a oprit la câțiva centimetri de gardul de lemn.

SUV-ul s-a oprit în față, motorul mormăind ca o fiară gata să sară.

Moș Ilie a pășit înainte, ridicând bastonul.

— Gata, Dane! — a strigat, cu o voce atât de puternică încât mi s-a zbârlit pielea. — Aici nu treci. Nu azi.

Dan a ieșit din mașină, cu ochii plini de ură. Dar când privirea lui a întâlnit-o pe cea a bătrânului, ceva s-a schimbat. A făcut un pas înapoi.

— Îți amintești? — a spus Moș Ilie. — Ți-am spus că dacă mai pui mâna vreodată pe vreo fată nevinovată, o să fie ultima.

Dan a înghețat. A privit în jur, apoi spre noi. Și fără un cuvânt, s-a urcat în SUV și a plecat în trombă.

Când liniștea s-a așternut, genunchii mi s-au înmuiat.

— Mulțumesc… — am reușit să șoptesc.

Moș Ilie s-a apropiat, și-a scos pălăria și m-a privit cu o blândețe neașteptată.

— Dragă fată… ai scăpat ca prin urechile acului. Dar de azi înainte, trăiește pentru tine. Nu pentru ce vrea altul.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Sorina m-a luat în brațe, tremurând la fel ca mine.

Atunci am înțeles.

În seara aceea nu mi-am pierdut viața.

Mi-am câștigat-o.