Octombrie 1963.

— Domnule Popescu, ați avut ghinion, a spus calm Radu Stănescu. Dar poate nu ați pierdut chiar tot.

Marian l-a privit cu ochii goi. Nu mai avea nimic. Nici bani, nici speranță.

— Ce vreți să spuneți? a murmurat.

Radu a făcut un semn discret. Doi bărbați au închis ușa salonului privat.

— Știu de ce ați venit aici. Știu ce se întâmplă cu fiul dumneavoastră. Și știu și cum funcționează Spitalul „Sfântul Spiridon”.

Marian a simțit un nod în gât.

— Nu înțeleg…

— Ba înțelegeți. Doctorul „specialist” cerut nu e singurul. Onorariul acela umflat e împărțit. Directorul, șeful de secție, medicul. O rețea întreagă. Și nu e prima dată.

Marian a strâns pumnii.

— Și ce legătură am eu cu asta?

— Am nevoie de un martor. De cineva cunoscut. Curat. Un om pe care lumea îl crede. Dumneavoastră.

Tăcere.

— Dacă acceptați, plătesc eu operația copilului. Toată suma. Acum. În schimb, mâine dimineață veniți cu mine la procuratură.

Inima lui Marian bătea să-i spargă pieptul.

— Dacă refuz?

Radu a ridicat din umeri.

— Atunci ieșiți pe ușă. Și Dumnezeu să aibă grijă de băiat.

Marian s-a gândit la Mihăiță. La mâinile lui mici. La râsul lui. La promisiunea că-l va duce la pescuit.

— Accept.

La 6:10 dimineața, un curier a ajuns la spital cu banii.
Operația a început imediat.

Marian a stat pe hol, cu fruntea lipită de perete. Elena plângea în tăcere.

Orele treceau greu.

La 8:47, ușa s-a deschis.

— Operația a reușit, a spus doctorul, evitându-i privirea.

Marian s-a prăbușit pe un scaun. Trăia.

Două săptămâni mai târziu, România era zguduită.
Arestări. Anchete. Demiteri.

Directorul spitalului.
Trei medici.
Un inspector de la Minister.

Totul pornise de la o noapte, o masă de poker și un tată care nu mai avea nimic de pierdut.

Mihăiță s-a întors acasă.
Viața a mers mai departe.

Dar Marian a știut un lucru clar:
uneori, curajul nu înseamnă să câștigi,
ci să spui „destul” atunci când toți ceilalți tac.