Trăind în sărăcie, m-am dus la casa surorii mele mai mari ca să-i cer să-mi împrumute niște bani

— Pentru că nu am unde să mă duc, Maria. Și pentru că mi-e frică.

Am rămas tăcută. Mi s-a strâns inima. O femeie puternică, aceeași care mă proteja când eram mici, stătea acum în fața mea, frântă și plină de teamă.

— Dar, Ana, nu poți trăi așa… nu meriți asta.

Ea și-a șters lacrimile cu dosul palmei și a privit în gol.

— Dacă plec, o să mă caute. O să vină peste mine, știi cum e. Și oamenii… oamenii o să spună că eu sunt de vină. Că l-am făcut să se enerveze.

Am vrut să-i spun că nu contează ce zic alții, dar în vocea ei era atâta durere încât am simțit că vorbele mele n-ar fi ajutat.

Am rămas amândouă pe podea, în tăcere. Se auzea doar ceasul din perete și respirația noastră grea.

După câteva minute, Ana s-a ridicat încet și s-a dus la bucătărie. A început să strângă farfuriile de pe masă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

— O să fie bine, o să vezi, mi-a spus încercând să zâmbească.

Dar zâmbetul acela… m-a sfâșiat.

În noaptea aceea, am dormit pe canapea, cu gândul că dimineața voi face ceva. Nu știam exact ce, dar știam că nu pot s-o las acolo.

La răsărit, Ana era deja trează. Își pusese o eșarfă pe față ca să-i ascundă vânătăile.

— Merg la piață, mi-a spus.

Când a plecat, am căutat prin sertare. Am găsit un plic cu bani, câteva sute de lei, și o hârtie mototolită. Era o scrisoare — o cerere de divorț pe care n-a trimis-o niciodată.

În acel moment am înțeles: ea voia să plece, dar nu mai avea curaj.

Când s-a întors, i-am arătat plicul.

— Ana, hai cu mine acasă, la Buzău. Nu trebuie să-i spui nimic. Luăm microbuzul diseară.

S-a uitat la mine lung. Apoi, pentru prima dată după mult timp, am văzut în ochii ei o sclipire — nu de teamă, ci de speranță.

Seara, ne-am strecurat afară, cu un singur geamantan. Eu tremuram, dar Ana mergea drept, fără să privească înapoi.

Când microbuzul a pornit, ea a oftat adânc.

— Crezi că o să fie mai bine? m-a întrebat.

— O să fie, i-am spus. Nu perfect, dar mai bine.

Am ajuns acasă târziu, la bunica. Femeia bătrână ne-a primit cu lacrimi în ochi, fără întrebări. Doar ne-a îmbrățișat strâns.

În săptămânile următoare, Ana a început să-și revină. A găsit de lucru la o brutărie, iar eu am început din nou să caut un serviciu.

Într-o seară, în timp ce spălam vasele, m-a întrebat:

— Știi, Maria… dacă nu te-ai fi dus atunci la mine, nu știu ce s-ar fi ales de mine.

Am zâmbit.

— Așa fac surorile, Ana. Se salvează una pe alta.

De-atunci, jurământul meu e simplu: niciuna dintre noi nu va mai trăi în frică.

Și poate că nu avem bani, dar avem ceva mai valoros — libertatea de a respira fără teamă.

Pentru prima dată după mulți ani, Ana a adormit liniștită. Iar eu, privind-o, am înțeles că uneori nu trebuie să fii erou ca să schimbi o viață. Trebuie doar să ai curajul să spui: „Ajunge.”