Niciodată nu i-am spus soacrei mele că „fata săracă de la țară

Hârtia ruptă a căzut pe fața de masă ca niște frunze uscate, iar liniștea s-a așezat peste sufrageria mare ca o plapumă grea. Se auzea doar ceasul de perete, tic-tac, tic-tac, de parcă număra ultimele secunde ale unei vieți luxoase.

Soacra mea, Victoria Pop, a rămas cu gura întredeschisă. Fața ei, mereu sigură pe sine, se strânsese brusc, ca o mască veche. Își trecea mâna peste inelul gros de aur, fără să-și dea seama ce face.

— Ce… ce prostii sunt astea? a bâiguit ea.

M-am ridicat încet de la masă. Scaunul a scârțâit pe parchetul lucios, iar sunetul a părut prea tare pentru toată lumea.

— Nu sunt prostii, Victoria, am spus calm. Sunt realitatea. Doar că n-ați fost niciodată interesată s-o cunoașteți.

Mihai, soțul meu, mă privea acum cu ochii mari. Nu mai era bărbatul sigur pe el de acum o oră. Părea un băiat prins cu minciuna.

— Elena… de ce n-ai spus nimic? a șoptit el.

Am zâmbit, dar nu era un zâmbet cald.

— Pentru că am vrut să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru banii mei. Și acum am primit răspunsul.

Am luat telefonul de pe masă și l-am dus la ureche.

— Da, domnule avocat. Anulați tot. Fără discuții.

Am închis apelul și am privit încă o dată masa plină cu mâncare scumpă, cu farfurii alese, cu pahare de cristal. Toate păreau brusc inutile.

— Știi ce e cel mai trist? am spus, uitându-mă la Mihai. Că pentru 25.000 de lei ai fost gata să mă vinzi.

— Nu e așa! a izbucnit el. Era doar… o perioadă grea. Firma avea probleme. Mama voia să ajute.

— Să ajute? am râs scurt. M-a numit „caz social” și m-a trimis înapoi la țară.

Am luat geanta de pe spătarul scaunului.

— Apropo, satul meu e lângă Ploiești. Acolo unde se scot banii adevărați din pământ.

Victoria s-a ridicat brusc.

— Nu poți face asta! Fără asocierea ta, firma noastră cade! Noi… noi suntem o familie!

M-am întors spre ea.

— O familie nu umilește. O familie nu cumpără oameni. Și o familie nu tăcea când unul dintre ai ei e călcat în picioare.

Am făcut câțiva pași spre ușă. Inima îmi bătea tare, dar nu de frică. De ușurare.

— Elena, te rog… a spus Mihai, cu vocea spartă.

M-am oprit o clipă.

— Îți doresc să găsești „moștenitoarea potrivită”. Dar să știi ceva: banii pot salva o firmă, nu și caracterul.

Am ieșit din casa lor mare, cu porți grele și gard înalt. Aerul de seară m-a lovit ca o binecuvântare. Am inspirat adânc.

În următoarele săptămâni, lucrurile s-au prăbușit rapid pentru ei. Firma lui Mihai a intrat în insolvență. Ziarele au scris, vecinii au șușotit, telefoanele au încetat să mai sune.

Eu m-am întors acasă. La oameni simpli, la mese unde se mănâncă cu poftă și se râde din inimă. Am investit în locuri care aveau nevoie de sprijin, nu de aroganță. Am deschis fabrici, am creat locuri de muncă, am mers pe șantiere cu bocanci în picioare.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Mihai. L-am citit și l-am șters.

Nu mai era nimic de spus.

Pentru că adevărata victorie nu a fost că aveam miliarde.
A fost că am plecat cu capul sus, fără să mă uit înapoi.