Când Ana l-a văzut pe tânărul cu rucsacul lângă vechiul cămin cultural, a simțit că-l cunoaște

— Mi-a spus că v-a lăsat ceva… — a rostit tânărul, scoțând din rucsac o cutie mică, din lemn, legată cu o panglică veche.
Ana a luat-o tremurând. De ani buni nu mai primise nicio veste despre Olga. A desfăcut panglica cu grijă, ca și cum ar fi dezlegat o amintire. Înăuntru era o fotografie îngălbenită și o scrisoare.

A recunoscut chipul tinerei din fotografie — zâmbea ținând un bebeluș în brațe. Lângă ea, o femeie mai în vârstă, cu ochii blânzi și un zâmbet cald. Era chiar ea.

A început să citească:
„Dragă mamă Ana, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt. Ți-am lăsat tot ce aveam mai de preț: pe fiul meu, Mircea. Ține minte că fără tine n-aș fi avut niciodată curajul să trăiesc. Mi-ai arătat că bunătatea există și că viața poate începe din nou, chiar și după ce ai pierdut totul.”

Ana și-a dus palma la gură, simțind un nod în gât. Lacrimile i-au curs fără să le poată opri. A simțit că inima îi bătea mai tare ca niciodată.
— Mircea, dragul meu… tu ești copilul pe care l-am ținut în brațe cândva.

Băiatul a zâmbit stânjenit, dar ochii lui spuneau totul.
— Mama mi-a povestit despre dumneavoastră. Despre cum i-ați dat o șansă când toți ceilalți i-au întors spatele. Mi-a spus că satul ăsta e locul unde s-a simțit pentru prima dată acasă.

Ana s-a așezat pe banca din fața casei, privind în depărtare. Soarele apunea peste câmpul de floarea-soarelui, exact ca atunci, cu mulți ani în urmă, când Olga venise plângând la poarta ei.
— Viața are felul ei de a ne aduce înapoi ceea ce am dăruit, a murmurat ea.

Mircea s-a așezat lângă ea. Din buzunar a scos o cruciuliță de argint.
— Mi-a spus să v-o dau. Ați purtat-o ani de zile, apoi i-ați lăsat-o ei. Spunea că îi aduce noroc.

Ana a strâns cruciulița în palmă și a simțit cum lacrimile i se rostogolesc iar pe obraji.
— Nu știam că o s-o mai văd vreodată.

Timpul părea că s-a oprit. În liniștea aceea caldă, doar vântul legăna frunzele din prun.
— Știi, Mircea, eu n-am avut copii. Dar Dumnezeu mi-a dat mereu suflete pe care să le ocrotesc. Pe mama ta, pe tine acum… Poate că ăsta a fost rostul meu pe pământ.

Tânărul s-a uitat la ea cu recunoștință.
— Nu mai am pe nimeni, bunico. Dacă vreți, pot rămâne aici, să vă ajut.

Ana i-a atins ușor mâna.
— Nici nu trebuie să-mi ceri voie, dragul meu. Casa asta e și a ta.

În zilele care au urmat, Mircea a reparat gardul, a vopsit poarta și a curățat curtea. Câinele Atei a început să-l urmeze peste tot, iar vecinii au început să vină să-l cunoască.

Satul, care părea adormit de ani de zile, prinsese din nou viață. Ana simțea că trăiește o minune. În fiecare seară, aprindea lampa și privea fotografia veche, zâmbind.

Într-o seară, Mircea s-a apropiat și a spus:
— Bunico, am primit o ofertă de muncă în oraș. Dar nu vreau să plec. Aici e liniște, e acasă.

Ana l-a privit cu blândețe.
— Pleacă, Mircea. Eu am fost tânără odată și știu ce înseamnă dorul de a face ceva al tău. Satul o să rămână mereu aici, la fel și eu, cât m-o ține Dumnezeu.

El a tăcut o clipă, apoi a îmbrățișat-o strâns.
— Promit că mă întorc.

Și s-a ținut de cuvânt. La scurt timp, s-a întors, nu singur, ci cu o tânără lângă el, cu ochii senini și zâmbetul cald.
— Bunico, vreau să o cunoști pe Irina.

Ana s-a ridicat cu greu, dar cu o lumină în priviri.
— Bine ați venit acasă, copiii mei.

Iar în acea clipă, pentru prima dată după mulți ani, a simțit că viața i-a dat totul înapoi — și poate chiar mai mult.