Soțul meu a lăsat-o pe mama lui, grav bolnavă

…o cutie metalică, grea, mâncată de rugină pe margini. Inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că se aude în toată bucătăria. Am tras cutia afară, cu mâinile tremurând, și am șters pământul de pe capac.

Pentru o clipă m-am gândit să plec. Să o las acolo, să nu mai aflu nimic. Dar după tot ce îndurasem, nu mai aveam puterea să dau înapoi.

Am deschis capacul.

Înăuntru erau pachete groase de bani, legați cu sfoară veche, îngălbenită. Bancnote de 100 și 200 de lei, unele atât de vechi încât abia se mai citea valoarea. Sub bani, într-un colț, era un plic mare, îndoit de timp.

Am rămas fără aer. Am început să număr mecanic, cu degetele murdare de pământ. Erau zeci de mii de lei. O avere pentru cineva ca mine, care ajunsese să se împrumute de la vecini pentru pastile.

Am desfăcut plicul. Înăuntru era o scrisoare, scrisă cu un scris tremurat, dar lizibil.

„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Banii aceștia sunt ai tăi. I-am strâns toată viața, leu cu leu. Am vrut să-i dau fiului meu, dar am văzut cine a fost lângă mine până la capăt. Tu m-ai spălat, tu m-ai hrănit, tu mi-ai ținut mâna când mă durea. Nu el.”

M-au podidit lacrimile.

Scrisoarea continua. Soacra povestea cum, înainte de căsătorie, vânduse un teren moștenit de la părinți și hotărâse să pună banii deoparte „pentru zile negre”. Zilele negre veniseră, dar nu pentru ea, ci pentru mine.

„Să nu te simți vinovată. Ai plătit deja cu nopți nedormite și cu inima ta bună”, scria la final.

Am stat mult timp pe podeaua rece, cu scrisoarea în mână. Simțeam că tot greul din ultimul an se prăbușea peste mine și, în același timp, se ridica de pe umeri.

Când m-am întors acasă, m-am uitat altfel la apartamentul mic și obosit. Pentru prima dată după mult timp, nu mi s-a mai părut o închisoare.

La câteva săptămâni după, soțul s-a întors din delegație. Obosit, dar plin de planuri. Mi-a vorbit despre bani, despre ce „o să facem”, despre cum a fost greu și pentru el.

L-am ascultat în tăcere.

Când i-am spus de scrisoare și de bani, s-a schimbat la față. A început să țipe, să spună că e dreptul lui, că e mama lui. Atunci am înțeles tot.

Nu fusese niciodată despre dragoste sau familie. Fusese despre interes.

I-am pus scrisoarea în față și i-am spus calm că banii nu sunt ai lui. Că mama lui a ales. Și că eu am ales, la rândul meu, să nu mai trăiesc într-o căsnicie în care eram doar o infirmieră gratuită.

Am depus actele de divorț fără scandal. Fără urlete. Doar cu o liniște fermă.

Cu banii aceia mi-am plătit toate datoriile. Mi-am schimbat dinții, mi-am făcut analizele pe care le tot amânasem. Am renovat apartamentul și, pentru prima dată, am pus bani deoparte pentru mine.

În fiecare primăvară merg la țară. Aprind o lumânare la mormântul soacrei și duc o pungă cu cartofi în bucătăria de vară.

Nu de frică. Din respect.

Pentru că uneori, oamenii care par cei mai aspri lasă în urmă cele mai drepte moșteniri.