Tatăl nostru ne-a părăsit exact când mama se stingea de cancer.

După ce a plecat, am închis ușa încet. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frică. De furie ținută în frâu ani întregi. Fratele meu, Andrei, stătea sprijinit de perete, alb la față. Copiii se uitau la noi, fără să înțeleagă mare lucru, dar simțind că ceva grav tocmai se întâmplase.

— N-o să ne lase în stradă, nu? a șoptit cea mică.

M-am aplecat și am strâns-o în brațe.

— Nimeni nu vă scoate din casa asta, am spus clar.

Casa. Nu era mare. Două camere, o bucătărie mică și o curte plină de buruieni. Dar era tot ce aveam. Acolo învățaserăm copiii să meargă, acolo făcuserăm temele la lumina becului chior, acolo plânsesem după mama.

În seara aceea, după ce i-am culcat, am scos din sertar un dosar gros. Hârtii îngălbenite, chitanțe, contracte, acte vechi. Mama fusese mai deșteaptă decât toți ne-au crezut.

Cu câteva luni înainte să moară, mă trimisese de mai multe ori la primărie, la notar, la bancă. Spunea mereu: „Să fie în regulă, mamă, să nu vă poată lua nimeni nimic.”

Atunci nu înțelegeam. Acum, da.

Casa nu fusese niciodată doar „a lui”. Fusese cumpărată în timpul căsătoriei. Iar după ce el plecase, mama plătise singură ratele, ani la rând, din pensia ei de boală și din ajutoare. După moartea ei, noi continuaserăm. Avem chitanțe. Avem martori. Avem drepturi.

Și mai era ceva. Un testament scris de mână, autentificat. Clar. Fără loc de interpretări.

A doua zi, la ora 14 fix, tatăl nostru a venit. Cu el, o femeie tânără, parfumată excesiv, privind casa ca pe un premiu câștigat.

— Ați strâns lucrurile? a întrebat el, vesel.

— Poftiți, am spus calm și i-am întins dosarul.

A început să răsfoiască. Zâmbetul i s-a topit încet. Foile îi tremurau în mâini.

— Ce-i asta?

— Adevărul, i-am răspuns. Casa nu e doar a ta. Și, conform actelor, nu ne poți da afară. Dimpotrivă.

Femeia s-a uitat la el, apoi la noi.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că tu n-ai niciun drept să te muți aici, a spus fratele meu. Și mai înseamnă că mama ne-a lăsat tot ce avea. Legal.

Tatăl nostru a început să țipe. A amenințat, a înjurat, a spus că ne distruge. Dar totul era deja prea clar. La final, i-am spus ultimul lucru:

— Ai abandonat cinci copii. N-ai plătit un leu pensie alimentară. Avem și dovezile. Dacă mai faci un pas greșit, mergem direct în instanță. Și pierzi tot.

A plecat fără să mai spună nimic. Femeia l-a urmat, fără să se uite înapoi.

În seara aceea, am făcut cartofi prăjiți și ouă. Mâncare simplă. Copiii râdeau. Pentru prima dată după mult timp, casa era liniștită.

N-am câștigat bani. N-am câștigat o avere. Am câștigat ceva mai important: siguranța că nimeni nu ne mai poate lua ce-am construit cu mâinile noastre.

Mama ar fi fost mândră.

Și, pentru prima dată, am simțit că povestea noastră nu mai e despre abandon. E despre putere.