Soția mea a obligat-o pe fiica mea însărcinată să doarmă pe o saltea gonflabilă

„Este salteaua,” i-am spus pe un ton liniștit. „Cea pe care ai considerat că e suficientă pentru fiica mea însărcinată.”

Lavinia a înghițit în sec. S-a uitat spre hol, apoi înapoi la mine, ca și cum ar fi căutat o scăpare.

„Nu e ce crezi…” a început ea, dar am ridicat mâna.

„Ba exact asta este,” am spus. „Am găsit-o pe Andreea dormind pe jos, în frig, pe hol. Cu burta mare. Singură.”

A tăcut.

Am continuat, fără să ridic vocea, dar fiecare cuvânt era greu ca plumbul.

„Camera de oaspeți era liberă. Patul era pregătit. Pătuțul pentru copil era acolo. Și tu ai ales să o trimiți pe jos.”

„Nu voiam să mă deranjeze,” a spus ea încet. „E doar temporar…”

Atunci am simțit ceva rupându-se definitiv în mine.

„Știi ce e temporar?” am întrebat. „Respectul. Încrederea. Familia.”

M-am așezat la masă, în fața ei.

„Andreea nu e o musafiră. E copilul meu. Și copilul ei e sânge din sângele meu.”

Lavinia a început să plângă. Lacrimi mari, teatrale.

„Am crezut că exagerezi. Nu mi-am dat seama că o să te doară atât de tare.”

Am oftat.

„M-a durut pentru că mi-am dat seama cine ești cu adevărat, nu cine ai pretins că ești.”

I-am întins cutia înapoi.

„Salteaua e a ta. Vei dormi pe ea până îți găsești alt loc.”

A ridicat privirea brusc.

„Ce vrei să spui?”

„Vreau să spun că nu pot trăi cu cineva care își umilește familia când crede că nu vede nimeni.”

În aceeași zi, Lavinia și-a strâns lucrurile. I-am dat bani de tren și suficienți lei cât să se descurce câteva săptămâni. Nu din milă, ci din decență.

Seara, am stat pe marginea patului Andreei.

„Îmi pare rău,” i-am spus. „Ar fi trebuit să te protejez mai bine.”

Mi-a strâns mâna.

„Tată… faptul că ai fost aici când a contat e tot ce contează.”

După câteva luni, s-a născut nepotul meu, Matei. Un băiețel sănătos, cu obraji rumeni și plâns puternic.

Casa s-a umplut din nou de viață. De râsete. De miros de mâncare gătită duminica. De șosete mici lăsate prin toate colțurile.

Camera de oaspeți a devenit camera lui Matei.

Salteaua gonflabilă?

Am dus-o la gunoi.

Pentru că unele lucruri nu merită păstrate.

Iar unele lecții nu se uită niciodată.