Fiul milionarului era orb până când o fetiță a scos ceva din ochii lui, ceva ce nimeni nu și-ar fi putut imagina.

După ce au ieșit din spital, tatăl și fiul au rămas tăcuți. Pe stradă, oamenii îi priveau cu uimire, unii chiar se închinau. Vestea că fiul milionarului începuse să vadă se răspândise ca focul.

— Tată, trebuie s-o găsim, — a spus băiatul cu voce hotărâtă. — Fetița aceea m-a ajutat, nu medicii.

Omul și-a strâns buzele, neștiind ce să răspundă. Între el și credință fusese mereu un zid. Credea doar în bani, în afaceri, în puterea lui. Dar acum, când își vedea copilul privind pentru prima dată cerul, acel zid se crăpa.

Zile la rând, au întrebat prin piață. Nimeni nu știa cum o chema. Unii spuneau că dormea prin colțurile clădirilor vechi, alții că aduna bucăți de pâine din gunoi.

Într-o dimineață ploioasă, băiatul a zărit o siluetă mică, tremurândă, lângă fântâna din centru. A fugit spre ea.
— Tu ești! — a spus el, cu ochii plini de lacrimi.
Fetița l-a privit uimită. — Ai venit… și vezi?
— Da, datorită ție, — i-a răspuns el. — Tată! Uite-o!

Bărbatul s-a apropiat încet. Hainele fetei erau ude, iar picioarele ei goale tremurau. În ochii ei, însă, ardea aceeași lumină blândă.

— Domnișoară, — a început el cu o voce schimbată. — Te-am judecat greșit. Spune-mi… cum ai făcut?
Ea a zâmbit ușor. — Eu n-am făcut nimic. Doar am ascultat ce mi s-a spus în inimă.

Tatăl a tăcut o vreme, apoi și-a scos portofelul. A scos o bancnotă de 500 de lei și i-a întins-o.
— Ia, te rog. Poate îți cumperi ceva de mâncare.
Ea a clătinat din cap. — Nu vreau bani. Eu doar am făcut ce trebuia.

Bărbatul a rămas cu mâna întinsă, rușinat. Nu mai întâlnise niciodată pe cineva care să refuze banii.
Băiatul s-a apropiat de ea și i-a spus: — Dacă nu vrei bani, vino cu noi. Poți locui la noi.

Ochii fetei s-au umplut de lacrimi. — Eu nu aparțin nicăieri, — a șoptit ea. — Doar merg unde simt că e nevoie de mine.

— Și unde vei merge acum? — a întrebat tatăl.
— Unde mă cheamă Dumnezeu, — a spus fetița, privind cerul printre norii de ploaie.

O adiere ușoară a trecut printre ei. Fata s-a îndepărtat încet, iar băiatul a rămas privind-o până s-a pierdut printre oameni.

Câteva săptămâni mai târziu, milionarul a ridicat o fundație pentru copii orfani, numită „Lumina din ochi”. Pe frontispiciu, o placă mică scria:
„Uneori, cei care nu au nimic dau cel mai mult.”

Iar băiatul, în fiecare dimineață, când deschidea ochii, nu uita niciodată că adevărata vedere nu e în ochi, ci în inimă.