A văzut ceva zbătându-se în valuri și s-a aruncat fără să stea pe gânduri

Când a auzit zgomotul la ușă, Ion a tresărit. Era aproape de miezul nopții, iar ploaia lovea în geam ca niște bătăi grăbite. A deschis încet, iar acolo, în lumina slabă a felinarului, stătea Sera. Udă până la piele, cu blana lipită de trup și ochii strălucind ca jarul.

Dar lângă ea… erau doi pui. Doi ghemotoace mici, abia mișcându-se, lipite de mama lor. Ion și-a dus mâna la gură, nevenindu-i să creadă.

„Doamne, Sera… ai fost mamă și n-am știut”, a șoptit el.

Le-a adus în casă, a așezat puii lângă sobă și i-a învelit cu o pătură veche. În acea noapte, casa lui mică de la marginea satului s-a umplut de căldură, de viață.

În zilele care au urmat, Ion le-a făcut un adăpost în spatele casei. Vecinii îl priveau din spatele perdelelor, șoptind: „A înnebunit de tot! Ține lupi în curte!”. Dar el nu le mai dădea nicio atenție. Pentru prima dată după moartea soției, simțea că nu mai e singur.

Puii au crescut repede. Erau jucăuși, dar în ochii lor se citea aceeași înțelepciune ciudată pe care o avea și Sera. Parcă îl înțelegeau când vorbea, parcă îi citeau sufletul.

Într-o zi, la poarta lui a apărut un tânăr dintr-un sat vecin. Avea un pas hotărât și o privire care părea că știe mai mult decât spune.
— Dumneata ești omul care a salvat lupoaica din mare?
— Eu sunt, a răspuns Ion precaut.
— Trebuie să știi ceva… Lupoaica asta nu e una obișnuită. A fost văzută de pădurari acum ani buni, mereu apărând oameni pierduți în pădure. Se spune că e spiritul unei femei care a murit salvând un copil.

Ion a rămas fără cuvinte. A privit spre Sera, care stătea liniștită, iar în ochii ei a văzut din nou acea blândețe adâncă, omenească.

În acea seară, s-a dus la malul mării. A privit valurile și a înțeles: nu întâmplător o găsise acolo. Era un semn, un dar trimis să-i aducă înapoi sensul vieții.

Anii au trecut, iar Ion a rămas cunoscut drept „omul care a îmblânzit vântul”. Când cineva se rătăcea în pădure sau pe coastă, Sera și puii ei erau primii care îi găseau.

Într-o iarnă grea, când satul a rămas izolat de lume, Ion și lupii au împărțit ultima bucată de pâine. Nu mai exista frică între ei, ci doar respect și iubire.

Când, în cele din urmă, Ion s-a stins, oamenii din sat au povestit că în noaptea aceea s-au auzit urlete lungi, triste, din pădure.

Dimineața, Sera și puii dispăruseră. În zăpadă, lângă ușa lui Ion, au găsit urme — nu doar de lupi, ci și două amprente omenești, ca și cum cineva ar fi mers desculț, mână în mână cu ei, spre pădure.

De atunci, bătrânii spun că, în nopțile cu lună plină, o siluetă și trei umbre aleargă pe malul mării. Iar cine le vede simte o pace stranie, ca și cum o inimă omenească încă veghează asupra lor.