NE-A VĂZUT PE MINE ȘI PE FIICA MEA STÂND LA COADĂ LA UN ADĂPOST PENTRU OAMENI

Bunica m-a privit lung. Nu era genul de privire miloasă, ci una tăioasă, plină de întrebări nerostite.

— Cum adică nu aveți casă? — a spus rar. — Dar de ce nu locuiți în casa de pe strada Salcâmilor?

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— Care… casă? — am șoptit.

Fața ei s-a schimbat brusc. Zâmbetul i-a dispărut, iar buzele i s-au strâns într-o linie subțire.

— Casa pe care v-am lăsat-o moștenire, Lidia. Vila cu grădină. Actele sunt făcute de doisprezece ani.

Pentru o clipă, lumea s-a oprit. Maria se uita la mine fără să înțeleagă nimic. Eu nu mai auzeam nici zgomotul străzii, nici vocile din jur.

— Bunico… părinții mei mi-au spus că n-ai lăsat nimic. Că n-ai vrut să ne ajuți. Că… nu există nicio casă.

Bunica a închis ochii. Când i-a deschis, erau umezi.

— Atunci m-au mințit. Și pe tine, și pe mine.

În aceeași seară, ne-a dus la un hotel din centru. Unul adevărat. Cu pat cald, duș fierbinte și mâncare din belșug. Maria a adormit cu un zâmbet larg, cu burta plină, pentru prima dată după mult timp.

Trei zile mai târziu, bunica m-a sunat.

— Diseară mergem la petrecerea părinților tăi. Au aniversare de căsătorie. Și vreau să fim acolo.

Am înghițit în sec.

— Ești sigură?

— Foarte sigură.

Casa părinților mei era plină de lume bună. Muzică, pahare de vin, râsete. Când am intrat, s-a făcut liniște. Mama a scăpat paharul din mână. Tata a albit la față.

— Mamă… — a bâiguit el.

Bunica a pășit înainte, dreaptă, impunătoare.

— Unde este casa Lidiei?

Nimeni nu a scos un sunet.

— V-am lăsat o vilă pentru nepoata mea și copilul ei. Unde este?

Mama a început să tremure.

— Noi… am vândut-o.

— Ați vândut-o?! — vocea bunicii a răsunat în toată sala.

— Aveam datorii… hârtii cu datorie… împrumuturi… — a murmurât tata.

Bunica a zâmbit rece.

— Perfect. Atunci veți returna fiecare leu. Cu tot cu dobândă. Avocații mei se ocupă deja.

S-a întors spre mine.

— Lidia, de azi înainte nu mai stai la cozi pentru supă. Casa ta va fi cumpărată înapoi. Și dacă nu, vei primi una mai frumoasă.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Iar voi — a spus, arătând spre părinții mei — nu mai aveți nepoată. Ați ales.

Am ieșit din casa aceea cu capul sus. Maria m-a strâns de mână.

— Mami… acum avem casă?

M-am aplecat și am luat-o în brațe.

— Da, puiule. Avem.

Și pentru prima dată după ani de zile, am știut că viața noastră chiar se schimbase.