„Nu plânge, nene… poți să-l împrumuți pe tata,” i-a șoptit fetița bărbatului care deținea tot orașul

Iulian a deschis gura să spună ceva, dar cuvintele n-au ieșit. Fetița îl privea calm, cu o seriozitate care nu se potrivea deloc cu vârsta ei.

— Nu-i nimic, a continuat ea, făcând un pas mai aproape. Și mama plânge uneori.

— Așa…? a reușit el să murmure.

Ea a dat din cap.

— Da. Mai ales noaptea. Zice că atunci dor mai tare gândurile.

Iulian a simțit cum ceva i se strânge în piept. S-a mutat puțin pe bancă, lăsând loc lângă el. Fetița s-a urcat fără să ceară voie și și-a legănat picioarele în aer.

— Tu de ce plângi? a întrebat ea.

Adevărul era prea greu, prea mare pentru un copil. Așa că Iulian a spus primul lucru simplu care i-a venit în minte.

— Mi-e dor de cineva.

Fetița a oftat, ca un adult în miniatură.

— Și mie. Tata e plecat de mult. Dar mama zice că, dacă ne gândim la el, parcă stă puțin cu noi.

A scotocit în buzunarul gecii și a scos o bomboană mototolită.

— Poftim. Ajută.

Iulian a luat bomboana cu mâini tremurânde. Nimeni nu-i mai oferise ceva fără să ceară nimic în schimb de ani de zile.

— Mulțumesc, a spus încet.

Ea l-a studiat atent, apoi s-a apropiat și i-a șoptit, ca și cum ar fi spus un mare secret:

— Dacă vrei… poți să-l împrumuți pe tata. Așa fac eu cu prietena mea când plânge. Ne prefacem că e acolo.

Lacrimile i-au umplut din nou ochii, dar de data asta nu mai erau doar de durere.

— Ești foarte bună, a spus el.

— Știu, a răspuns ea firesc.

Din clădire a ieșit o femeie obosită, cu o geantă mare pe umăr.

— Mara! a strigat ea speriată.

— Vin, mamă! a răspuns fetița și s-a dat jos de pe bancă. S-a întors spre Iulian și i-a făcut cu mâna. — Să nu mai plângi, da?

— O să încerc, a promis el.

Femeia l-a privit suspicios, dar fetița a tras-o de mână și au plecat.

Iulian a rămas singur, cu bomboana în palmă. Pentru prima dată în mulți ani, frigul nu i s-a mai părut atât de aspru.

A doua zi dimineață, la sediul NordStar, a convocat o ședință urgentă. A anunțat un program nou: donații consistente pentru spitalele de copii din toată țara, salarii mărite pentru personalul medical, centre de sprijin pentru părinți.

Nu pentru imagine. Nu pentru presă.

Pentru Elena. Pentru Mara. Pentru el.

În Ajunul următor, banca era liberă. Iulian a intrat în spital, cu o sacoșă plină de cadouri și o inimă mai ușoară.

Crăciunul nu se întorsese la ce fusese.

Dar devenise, în sfârșit, ceva ce putea duce mai departe.