„Să vedem dacă se descurcă fără noi”, au râs copiii – dar bătrânul ascundea o moștenire de milioane…

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Mă uitam la ei și nu puteam pricepe cum niște copii, crescuți de acești oameni, ar fi putut avea atâta inimă de piatră. Mi-am scos batista din geantă și i-am întins-o femeii. Ea a zâmbit slab, ca și cum i-ar fi fost rușine să o accepte.

„Haideți în mașină, nu puteți sta aici sub soare”, am spus hotărâtă.

La început, au refuzat. Mi-au spus că sigur se întorc copiii, că doar s-au dus „până la bancă”. Dar după ce i-am rugat de câteva ori, au acceptat. Le-am deschis portiera și i-am ajutat să urce. Aerul condiționat din mașină le-a adus un strop de ușurare, iar femeia a oftat adânc.

„Cum vă numiți?”, i-am întrebat.

„Eu sunt Maria, iar el e soțul meu, Ion”, a spus ea încet, strângându-și bărbatul de mână. „Avem peste șaptezeci de ani… și, după cum vedeți, nu mai avem unde merge.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Le-am propus să-i duc până în satul următor, unde aveam o prietenă care lucra la primărie. Poate îi putea ajuta să ia legătura cu cineva din familie. Dar Maria a clătinat din cap.

„Nu vrem necazuri. Copiii noștri… s-ar supăra dacă ar afla că am cerut ajutor.”

„S-ar supăra?”, am întrebat uimită. „De ce? Ei v-au lăsat aici!”

Ion și-a ridicat privirea pentru prima oară. Ochii lui erau plini de o tristețe veche, adâncă. „Doamnă… când ajungi bătrân, ajungi să taci. Ei spun că știu mai bine. Că lumea e scumpă, că pensia noastră nu ajunge, că le suntem o povară. Așa că taci, pentru că-i iubești.”

Mi s-a pus un nod în gât. Am pornit motorul și i-am dus la mine acasă. Le-am dat apă, mâncare, și le-am făcut loc în camera de oaspeți. Maria plângea mereu, rușinată că „deranjează”.

În acea seară, nu am putut dormi. Mă tot întrebam ce fel de copii ar putea face așa ceva. A doua zi, am hotărât să aflu. Cu puțină muncă, am reușit să dau de unul dintre fii – trăia în București, avea o firmă și o casă mare. Când l-am sunat, tonul lui a fost rece:

„Doamnă, nu mai pot. Ne-au mâncat nervii. Tatăl meu e încăpățânat, mama plânge mereu. Nu mai putem cu ei. Faceți ce vreți.”

Am închis telefonul cu o greutate în suflet. Nu puteam accepta așa ceva.

Zilele au trecut, iar Ion și Maria au început să se mai liniștească. Am aflat că avuseseră trei copii, toți bine așezați, dar niciunul nu le trecuse pragul de ani buni. Într-o dimineață, în timp ce beam cafeaua în curte, Ion a venit la mine cu o pungă mică de pânză.

„Doamnă doctor”, mi-a spus. „Asta trebuie să vă dau. N-avem pe altcineva de încredere.”

Am vrut să refuz, dar el a insistat. Când am deschis punga, am rămas fără cuvinte. Înăuntru erau acte, câteva hârtii cu sigiliu notarial și un carnet vechi. Pe una dintre hârtii scria clar: „Cont de economii – 3.200.000 lei.”

Am rămas înmărmurită. „De ce nu le-ați spus copiilor?”, am întrebat.

Ion a zâmbit amar. „Pentru că atunci ne-ar fi iubit și mai puțin. Am vrut să vedem dacă valorează mai mult decât banii. Dar se pare că nu.”

Am simțit cum îmi dau lacrimile. Am știut atunci că trebuie să fac ceva. Cu acordul lor, am contactat un notar și am început procedurile pentru a le asigura un trai liniștit, fără să mai depindă de copiii lor.

Povestea lor s-a răspândit repede în sat. Oamenii veneau să-i viziteze, să le aducă mâncare, să stea de vorbă cu ei. Pentru prima dată după mult timp, Maria zâmbea cu adevărat.

După câteva luni, Ion s-a stins liniștit, în somn, cu mâna Mariei în a lui. Iar ea, deși a suferit enorm, mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată:

„Banii pot cumpăra multe, dar nu pot cumpăra inima unui copil. Dar dacă îl pierzi, trebuie să-ți faci rost de o inimă nouă – una care să bată pentru tine.”

Iar atunci am înțeles: uneori, familia nu e cea care te naște, ci cea care te găsește când ești pierdut.