În 1979, a adoptat nouă fetițe de culoare abandonate

Ion a oprit mașina aproape fără să-și dea seama.

Motorul a rămas pornit câteva secunde, apoi l-a oprit. Ploaia bătea în acoperiș ca niște degete grăbite.

A rămas acolo, cu mâinile pe volan.

„Dă-i un loc unde să meargă.”

Cuvintele Anei i-au răsunat din nou în minte.

A deschis portiera.

Curtea orfelinatului era luminată slab de un bec galben. Clădirea veche avea ziduri scorojite, iar în câteva ferestre se vedea lumină. Înăuntru, undeva, se auzeau glasuri de copii.

Ion a urcat treptele.

Ușa a scârțâit.

O femeie în halat gros, trecută de cincizeci de ani, l-a privit mirată.

— Bună seara… cu ce vă pot ajuta?

Ion a ezitat.

Nu venise cu un plan. Nu venise cu o cerere. Venise doar cu un gol în piept.

— Eu… doar voiam să întreb dacă pot ajuta cu ceva.

Femeia a zâmbit obosit.

— Dacă aveți răbdare cu copiii… ajutorul e mereu binevenit.

Așa a început.

La început venea doar sâmbăta.

Repara o ușă. Schimba un bec. Mai aducea câte o sacoșă cu mere sau biscuiți de la magazinul din colț.

Copiii îl priveau de la distanță.

Unii curioși.

Alții neîncrezători.

Într-o zi, o fetiță mică, cu codițe, a venit lângă el în timp ce repara o bancă din curte.

— Tu ești tată? a întrebat ea.

Ion a simțit cum i se strânge pieptul.

— Nu… nu sunt.

Fetița a dat din cap, ca și cum ar fi înțeles mai mult decât ar fi trebuit un copil de patru ani.

— Nici eu nu am.

În seara aceea, Ion nu a putut dormi.

A doua zi s-a întors.

Apoi încă o dată.

Și încă o dată.

Cu timpul, copiii au început să-l strige „nenea Ion”.

Îi ajuta la teme. Îi învăța să repare biciclete. Le spunea povești.

Dar într-o zi, directoarea orfelinatului l-a oprit pe hol.

— Ion… trebuie să vă spun ceva.

Vocea ei era serioasă.

— Sunt nouă fetițe aici… surori între ele. Părinții lor le-au abandonat. Nimeni nu vrea să le ia. Toți vor un copil… nu nouă.

Ion a simțit cum i se învârte gândul.

Nouă.

Nouă farfurii.

Nouă paturi.

Nouă vieți.

În noaptea aceea a stat în bucătăria lui, privind masa goală.

Apoi s-a ridicat.

A deschis sertarul unde ținea ultimul bilet scris de Ana.

A citit din nou.

„Nu lăsa iubirea să moară.”

Dimineața s-a întors la orfelinat.

— Le iau pe toate, a spus simplu.

Directoarea a clipit de câteva ori.

— Sunteți sigur?

Ion a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Casa mea e prea liniștită.

Anii au trecut.

Casa care fusese cândva tăcută a devenit plină de viață.

Se auzeau râsete.

Se auzeau certuri pe ultima felie de cozonac.

Se auzeau pași pe scări.

Ion a muncit mult.

A făcut ore suplimentare.

A reparat mașini, a vopsit garduri, a făcut orice ca să le crească bine.

Fetele au crescut.

Au mers la școală.

Au devenit femei.

Apoi viața le-a purtat în toate direcțiile.

Unele au devenit profesoare.

Una medic.

Alta avocat.

Alta a deschis o mică brutărie.

Anii au trecut repede.

Ion a îmbătrânit.

Casa a redevenit liniștită.

Dar într-o dimineață, la 82 de ani, cineva a bătut la ușă.

Ion a deschis.

În fața lui erau toate cele nouă.

În spatele lor erau mașini, oameni și camere de filmat.

— Tată… trebuie să vezi ceva, a spus una dintre ele.

L-au dus în oraș.

Când au ajuns, Ion a rămas fără cuvinte.

În fața lui era o clădire nouă, mare, frumoasă.

Pe perete scria:

„Casa Ana — Centru pentru Copii fără Familie”

Una dintre fete i-a pus o mână pe umăr.

— Noi nouă am strâns bani ani de zile.
— Am vrut să facem pentru alți copii ce ai făcut tu pentru noi.

Ion a simțit cum i se umezes c ochii.

— De ce… pentru mine?

Fetele au zâmbit.

— Pentru că tu ne-ai arătat ce înseamnă familia.

Ion s-a uitat la numele de pe clădire.

Ana.

Și pentru prima dată după 46 de ani, liniștea din sufletul lui nu mai era un gol.

Era pace.