Socrii mei ne-au șters din viața lor pentru că am refuzat să urmăm viitorul pe care ni-l desenaseră ei.

— Spune-mi, a întrebat el încet, cu privirea încă lipită de copil, e fericită?

Întrebarea a căzut ca un trăsnet într-o cameră prea mică pentru orgolii mari.

Andrei n-a răspuns imediat.
S-a uitat la mine.
Apoi la fetița noastră, Maria, care stătea pe covor și își pieptăna păpușa, fredonând ceva învățat la grădiniță.

— Da, a spus el simplu. E fericită. În fiecare zi.

Tatăl lui a închis ochii pentru o secundă.
Când i-a deschis, erau plini de lacrimi.

Casa noastră nu avea nimic spectaculos.
Mobilă de la reduceri.
Perdele cusute de mama mea.
Un frigider plin cu mâncare gătită, nu cu etichete scumpe.

Pe perete, deasupra mesei, era o icoană mică și un calendar de la piață, cu peisaje din Maramureș.
Nimic din ce ar fi ales ei vreodată.

Mama lui Andrei s-a așezat pe marginea canapelei.
Și-a strâns poșeta la piept, ca și cum ar fi fost singurul lucru stabil din lumea ei.

— Noi… am crezut că o să fie altfel, a spus ea. Că o să vă chinuiți. Că o să regretați.

Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar n-am spus nimic.
Andrei a fost cel care a vorbit.

— Ne-am chinuit, da. Au fost luni în care număram fiecare leu. Au fost nopți în care mă întrebam dacă o să reușesc cu firma. Dar n-am regretat niciodată.

Le-a povestit despre primele contracte mici.
Despre nopțile în care stătea până la două să facă facturi.
Despre cum Maria a învățat să meargă printre cutii de marfă.

Despre cum eu puneam deoparte bani în borcan, pe dulap, pentru zile grele.

Tatăl lui asculta în tăcere.
Pentru prima dată, nu întrerupea.

— Știți ce n-ați văzut? a continuat Andrei. N-ați văzut diminețile noastre. Cafeaua băută pe prispa casei. Râsetele. Liniștea.

S-a lăsat o tăcere grea.

Apoi tatăl lui s-a ridicat.
A mers încet spre Maria.
S-a aplecat la nivelul ei.

— Bunicule, i-a spus ea veselă, fără să știe ce înseamnă cu adevărat cuvântul.

Omul care ne spusese că îi distrugem fiul a izbucnit în plâns.

— Am greșit, a spus. Am confundat succesul cu zgomotul. Și fericirea cu banii.

Mama lui plângea și ea acum.
Nu teatral.
Ci ca cineva care a pierdut ani și știe că nu-i mai poate cumpăra înapoi.

— Nu vrem să reparăm trecutul, a spus ea. Știm că nu se poate. Dar… ne lăsați să fim prezenți de acum înainte?

Andrei s-a uitat din nou la mine.
Nu ca să ceară voie.
Ci ca să vadă dacă sunt pregătită.

— Nu promitem nimic, a spus el. Încrederea se câștigă. Încet. Ca o casă construită cărămidă cu cărămidă.

Au dat din cap.
Pentru prima dată, fără condiții.

Au plecat înainte de apus.
Nu cu promisiuni.
Ci cu o realitate nouă.

După ce poarta s-a închis, Andrei m-a strâns în brațe.

— Crezi că am făcut bine? m-a întrebat.

M-am uitat la casa noastră.
La copilul nostru.
La viața pe care ne-am ales-o singuri.

— Am făcut ce-am făcut mereu, i-am spus. Am ales adevărul nostru.

Și pentru prima dată, chiar și cei care ne-au judecat au fost nevoiți să-l vadă.