Înainte de o operație complicată, un bărbat a cerut câteva minute ca să-și ia rămas-bun de la pisica lui

Pe mâna bărbatului, acolo unde pisica zgâriase cu insistență, apăruse o umflătură roșiatică. Asistenta a strigat imediat chirurgului, care s-a apropiat și a înțeles că venele pacientului erau gata să cedeze sub presiunea unei perfuzii puse greșit.

Dacă ar fi intrat în sala de operație așa, cu siguranță ar fi suferit o complicație fatală. Toți au amuțit câteva clipe, privind cum pisica, cu instinctul ei, parcă se transformase în salvator.

Medicul a schimbat rapid branula și a stabilizat situația. Apoi a privit pisica și a murmurat: „Nu noi, ea i-a salvat viața acum.”

Operația a început cu întârziere, dar a fost un succes. Când bărbatul s-a trezit din anestezie, prima lui întrebare a fost: „Unde e pisica mea?”

Asistenta i-a adus-o în brațe, iar lacrimile i-au curs pe obraji. „Fără ea nu mai eram aici…” a spus cu glas stins, dar plin de recunoștință.

Personalul spitalului a rămas uimit. Mulți dintre ei își aminteau povești din copilărie, când bunicii spuneau că animalele simt mai mult decât vedem noi. În satele românești, pisicile au fost dintotdeauna considerate misterioase, păstrătoare de taine și legături cu lumea nevăzută.

Unii își amintesc cum pisica se așeza la picioarele bolnavului, alții cum mieuna insistent atunci când în casă urma să se întâmple ceva rău. Nu degeaba, la țară, bătrânele spuneau că „pisica știe când moartea dă târcoale.”

Dar în acest caz, pisica nu a adus nenorocirea, ci a alungat-o. Instinctul ei a făcut diferența între viață și moarte.

Bărbatul a fost externat după câteva săptămâni. Nu l-a așteptat nimeni din familie, dar la poarta spitalului îl aștepta prietena lui credincioasă, torcând încet, ca și cum ar fi spus: „Ți-am promis că nu te las.”

Acasă, în micul apartament în care locuia singur, și-a așezat un fotoliu lângă geam, iar pisica stătea mereu acolo, privind strada. Vecinii îl vedeau deseori cum îi vorbește, ca unui om, iar ea răspundea prin priviri și tors.

Povestea lui s-a răspândit repede în cartier. Oamenii au început să-l salute mai des, unii i-au adus fructe sau o supă caldă, iar bărbatul, care ani la rând se simțise uitat, a descoperit din nou gustul solidarității.

Însă, dintre toți, doar pisica a rămas cu adevărat neclintită. În serile lungi de iarnă, când trosneau caloriferele și ninsoarea bătea în geam, el știa că nu e singur. Și că uneori, dragostea adevărată nu vine de la oameni, ci de la un suflet mic, cu blană moale și ochi ce văd dincolo de aparențe.

Aceasta este forța tainică a legăturii dintre om și animal. O legătură pe care nici boala, nici uitarea, nici moartea nu o pot rupe.

Pentru că acolo unde oamenii lipsesc, uneori o pisică poate deveni întreaga ta familie.