Dacă greșești măcar o notă, te iau de suflet.

Ploaia tocmai se oprise, iar orașul strălucea sub luminile nopții. Trotuarele ude reflectau tot ce trecea pe lângă ele.

În fața hotelului de lux Athénée Palace din București, cu ușile lui mari de sticlă și candelabrele care sclipeau în interior, o fetiță stătea pe treptele reci de piatră, cu genunchii strânși la piept.

Nu părea să aibă mai mult de nouă ani.

Purta un pulover prea mare, cu mânecile destrămate, și pantofi atât de tociți încât aproape nu mai aveau talpă. Lângă ea se afla o sacoșă de pânză — tot ce avea pe lumea asta. Înăuntru, o sticlă de apă pe jumătate goală și o fotografie împăturită, păstrată ca pe ceva de mare preț.

O chema Emilia.

Pentru cei mai mulți oameni, nu exista.

Oaspeții hotelului intrau și ieșeau fără să o vadă. Unii își fereau privirea. Alții se uitau stânjeniți, de parcă sărăcia ar fi fost ceva ce se ia. Emilia nu cerșea. Nu plângea. Doar stătea acolo… și asculta.

Din interiorul hotelului se auzea încet sunetul unui pian.

De asta rămânea acolo.

La un moment dat, o mașină neagră, scumpă, a tras chiar în față. Din ea a coborât Mihai Călinescu, cu telefonul lipit de ureche și iritarea clară în voce. Era genul de om iubit de presă: milionar făcut pe cont propriu, fondatorul unei firme IT care mergea din plin, mereu generos în interviuri și discursuri. Costumul lui costa mai mult decât tot ce avusese Emilia vreodată. Ceasul îi strălucea sub luminile hotelului când își mișca mâna.

A observat fetița doar pentru că nu s-a dat din drum.

S-a oprit.

— Ce cauți aici?, a întrebat tăios.

Emilia a ridicat privirea. Ochii ei erau calmi — mult prea calmi pentru un copil al străzii.

— Îmi place muzica, a spus încet.

Mihai a încruntat sprâncenele.

— Muzica?

Ea a arătat spre pianul din interior.

A râs scurt, batjocoritor.

— Știi măcar ce e aia? Lecțiile de pian costă mai mult decât chiria pe o lună a multora.

— Știu, a spus Emilia, privindu-l drept în ochi.

Răspunsul l-a enervat. Nu era rugăminte. Era adevăr.

Și atunci, pe jumătate amuzat de el însuși, a spus fără să gândească:

— Dacă știi să cânți la pian, te adopt.

Asistentul lui s-a încordat imediat.

— Domnule…

— Glumeam, a tăiat-o Mihai, făcând un gest din mână.

Dar Emilia nu a zâmbit.

S-a ridicat în picioare.

Încet. Cu grijă.

— Chiar așa?, a întrebat.

Mihai a ezitat — doar o secundă. Destul cât să simtă ceva incomod în piept.

— Da, a spus. Chiar așa.