Văcarul și-a dat singurul cal unei femei apache rănite

…singură vorbă, a ridicat mâna dreaptă, semn de pace. Sorin a rămas nemișcat, simțind cum i se usucă gura. Războinicul i-a făcut semn să nu se teamă. În câteva clipe, ceilalți au coborât și ei, într-o liniște aproape sacră, ca niște umbre ce se mișcau în bătaia vântului.

Ana era printre ei. Mergea sprijinită de o altă femeie, iar pe față i se citea recunoștința. Când l-a văzut pe Sorin, a zâmbit, un zâmbet mic, dar plin de lumină. Atunci bătrânul războinic a vorbit, într-o română stâlcită, dar clară:

„Tu ai salvat viața fiicei mele. Aici, nimeni nu rămâne dator.”

Sorin n-a știut ce să spună. A dat din cap, neștiind dacă să se simtă mândru sau speriat. Un alt bărbat s-a apropiat și i-a întins frâul unui cal negru ca noaptea, mai puternic decât cel pe care îl dăduse. Calul a fornăit ușor, ca și cum l-ar fi recunoscut.

„Pentru tine”, a spus bătrânul. „Și pentru inimă curată.”

Sorin a simțit un nod în gât. Își pierduse calul, dar primise înapoi ceva mai mare — respectul unor oameni pe care altădată îi considera străini. Ana s-a apropiat și i-a pus o mână pe umăr. „Ai făcut ce n-ar fi făcut mulți. Ține minte, faptele bune se întorc.”

După plecarea lor, bărbatul a rămas singur, privind linia orizontului. Deodată, a înțeles că lumea era mai mare decât ferma lui uscată. A pornit spre casă călare pe calul nou, cu inima mai ușoară și cu ochii umezi.

Când a ajuns în sat, oamenii s-au strâns în jurul lui, mirați. Unii au râs, alții l-au crezut nebun când le-a povestit. Dar în câteva zile, s-a aflat în tot ținutul că „văcarul Mădălin” fusese găsit viu, adus acasă de „o minune”.

Ceea ce nimeni nu știa era că, din acea zi, ceva se schimbase în el. Nu mai era omul care-și număra leii și vitele. În fiecare dimineață, ieșea pe prispă, privea răsăritul și șoptea: „Dă, Doamne, să pot face bine, nu avere.”

Anii au trecut, iar povestea lui s-a transformat în legendă printre ciobanii și fermierii din împrejurimi. Se spunea că oricine ajungea la el primea un blid de mâncare, un loc de dormit și o vorbă bună. Niciodată nu întreba cine ești sau de unde vii.

Într-o vară, la poarta lui a apărut o femeie cu un copil în brațe. Avea părul negru, ochii calzi și un zâmbet care i-a înghețat respirația. Era Ana. Îi aducea un dar — o mică punguță de piele cu praf de argint. „Pentru vremuri grele”, i-a spus. „Dar cred că tu ai tot ce-ți trebuie.”

El a zâmbit, privind copilul din brațele ei. „Dacă e băiat, spune-i Sorin. Dacă e fată, Ana. Așa ne vom aminti mereu că un gest simplu poate schimba o viață.”

Și așa a fost. În satele din jur, până și cei care nu-l cunoscuseră spuneau povestea despre omul care și-a dat calul, și despre cei șaptezeci care au coborât din munți nu ca să se răzbune, ci ca să mulțumească.

Pentru că uneori, cea mai mare avere nu se măsoară în lei sau în vite, ci în bunătatea pe care o lași în urma ta.