După un weekend petrecut la tatăl ei, fetița de 6 ani, Ilinca, nici măcar nu mai putea să stea jos

…genunchii i-au cedat și a căzut pe scaunul rece din plastic, cu privirea lipită de ecran.

Pe imaginea aceea alb-negru se vedea clar. O siluetă metalică. Străină. Greșită. Așezată acolo unde nu ar fi trebuit să fie niciodată nimic.

„Doamne, ce e asta?” a șoptit ea.

Medicul a înghițit în sec.
„Pare o piesă metalică. Ca o parte dintr-o unealtă.”

Maria a simțit cum lumea se rupe în două. Doru era mecanic auto într-un service de la marginea orașului. Toată viața lui mirosea a ulei și fier încins.

Sirenele s-au auzit în mai puțin de cinci minute.

Ilinca plângea încet, obosită, cu mânuțele strânse pe lângă corp. O asistentă îi mângâia părul și îi spunea că o să fie bine. Dar ochii fetiței erau goi. Ca și cum ceva din ea se stinsese.

Polițiștii au intrat grăbiți. Un bărbat trecut de 40 de ani și o polițistă tânără. Au privit radiografia și au înțeles imediat gravitatea.

Maria tremura.
„A spus că el i-a băgat-o… a spus asta…”

Polițista s-a aplecat lângă Ilinca, vorbindu-i blând.
„Cine, puiule? Cine ți-a făcut asta?”

Ilinca a închis ochii. O lacrimă i-a alunecat pe obraz.

„Tati.”

Cuvântul a căzut greu. Ca o ușă trântită.

În noaptea aceea, Doru a fost ridicat de acasă. Vecinii au aprins luminile. Ușile s-au deschis. Șoapte. Priviri. Judecată.

La spital, medicii au dus-o pe Ilinca direct în sala de operație. Maria a rămas pe hol, singură, cu spatele lipit de perete. Acolo, pe banca rece, și-a amintit de toate semnele pe care nu le-a văzut. De fiecare dată când Ilinca spunea că nu mai vrea să meargă la tatăl ei. De fiecare dată când Doru întârzia cu explicații vagi.

Operația a durat două ore.

Cele mai lungi două ore din viața ei.

Când medicul a ieșit, masca îi era dată jos, iar pe frunte avea urme adânci.

„Am reușit să scoatem obiectul. A fost… la limită. Încă puțin și riscam complicații grave.”

Maria a izbucnit în plâns. Un plâns adânc, din stomac. De eliberare și groază amestecate.

„O să fie bine?”

„Fizic, da. Se va recupera. Dar va avea nevoie de consiliere. Multă grijă. Multă iubire.”

Și Maria a știut atunci că viața lor nu va mai fi niciodată la fel.

Procesul a durat luni. Expertize. Declarații. Avocați. Priviri în sala de judecată. Doru nu a mai privit-o niciodată în ochi.

Dovezile au fost clare. Piesa metalică provenea din trusa lui de scule. ADN. Urme. Totul.

În ziua sentinței, Maria a ținut-o pe Ilinca în brațe, în fața blocului gri unde locuiau. Nu au mers la tribunal. Nu mai voia să o expună.

Telefonul a sunat.

„12 ani cu executare.”

Maria a închis ochii. Nu era suficient pentru ce făcuse. Dar era începutul.

Au urmat luni grele. Ilinca avea coșmaruri. Se trezea noaptea țipând. Refuza să rămână singură în cameră. Dar încet, încet, cu terapie, cu seri petrecute citind povești și cu plimbări în parc, a început să zâmbească din nou.

Primul râs adevărat a venit într-o dimineață de primăvară, când au plantat flori în fața blocului. Ilinca s-a murdărit pe mâini și a spus:
„Mami, uite, cresc!”

Și Maria a înțeles.

Rănile nu dispar peste noapte. Dar oamenii pot crește peste ele. Pot înflori chiar și după furtună.

Într-o zi, Ilinca va fi mare. Poate va deveni medic. Poate avocat. Sau poate doar un om bun.

Dar va ști că mama ei a crezut-o. Din prima clipă.

Și asta i-a salvat viața.